De obicei, sunt genul de persoana care ajunge devreme la un concert important, ba uneori ma stresez putin cu câteva ore înainte, din dorinta de a avea o experienta pe masura asteptarilor. Poate pentru ca îi vazusem de doua ori pâna atunci, poate din cauza ca foarte rar ma mai prinde vreun cântec de pe materialele scoase în ultimii 15 ani, n-am mai avut aceeasi senzatie de anticipare, de nerabdare înaintea concertului de pe 26 iulie din Bucuresti. Prin urmare, pe Arena Nationala am pasit la 9 fara 10 minute, numai bine cât sa vad si sa aud 40.000 de mii de oameni isterizati de aparitia pe scena a Depeche Mode si primele acorduri din My Cosmos is Mine, piesa de debut a celui mai recent material discografic, Memento Mori. Dave Gahan, îmbracat într-un sacou argintiu, la care avea sa renunte destul de repede din cauza caniculei, alaturi de Martin Gore, membrii fondatori (din 1980!) ai formatiei britanice, se întorceau pentru a patra oara în România. În timp ce zgomotul multimii se auzea ca un vuiet ce traversa stadionul, muzica… mai putin. Se obisnuieste ca volumul sunetului pentru trupele care cânta în deschidere sa nu fie niciodata la acelasi nivel cu cel al capului de afis. N-am prins formatia care a cântat înainte de Depeche Mode, HÆLOS, dar parea ca cei de la pupitrul de sonorizare au uitat sa aduca sunetul la volumul optim. Pe cântecele pe care instrumentalul e mai divers si mai zgomotos, vocea nu era suficient de tare, iar restul formatiei se auzea pe alocuri ca un huruit neclar. Ca si cum am fi fost nu la vreo 20 de metri de scena, ci pe hol, ascultând printr-o usa închisa muzica dintr-o camera alaturata. Ca sa va faceti o idee, volumul era atât de redus înca puteam asculta toate conversatiile celor din jur. Iar daca vreunul avea chef sa cânte odata cu trupa - ceea ce e un semn bun la un concert -, îl auzeam mai mult pe el decât pe Dave Gahan. Pe final, sunetul s-a mai îmbunatatit (în sensul ca a devenit mai clar, nu cât de puternic mi-as fi dorit pentru a ma simti ca la unul dintre concertele care m-au marcat), mai ales pe piesele lente, cu o parte instrumentala minima. Macar auzeam vocalistul pentru care platisem, nu doar fanii din jur. Stiu ca trupa nu e principala vinovata de modul în care ajunge sunetul la public, dar n-ai cum sa faci abstractie de un lucru atât de important, oricât te-ai stradui. Îmi aduc aminte de emotia dinaintea primului lor concert în România - 23 iunie 2006, chiar de ziua prietenului Ionut Niculescu (roca din rocanotherworld), care era un mare fan al lor. Am ajuns, alaturi de câtiva amici, cu ceva timp înainte de ora anuntata de organizatori pe stadionul 23 august (demolat între timp), dar tot n-am reusit sa ne apropiem la mai mult de 5-10 metri de primul rând. Acolo erau deja membrii fan-clubului DM din tara (da, pe vremuri exista asa ceva si în România), îmbracati în ceea ce credeam ca ar trebui sa fie o costumatie de depesar, din care nu lipseau ciocatele sau bocancii. Tin minte reactiile femeilor din multime când un Dave cu aproape 20 de ani mai tânar se întorcea cu spatele si facea celebrele sale miscari prin care-si unduia corpul (si mai ales posteriorul). Si-mi mai amintesc cât de norocos a fost Martin Gore când un lant gros, imens, s-a prabusit de pe o schela si a trecut razant de capul sau. El tocmai înaintase doi pasi spre microfon sa cânte, ulterior declarând ca probabil ar fi murit daca nu facea miscarea respectiva. DM s-a întors prima data în 2013, dar eu i-am revazut abia 11 ani mai târziu, la Cluj (ce înseamna pentru un oras sa aiba stadion modern si pentru noi, iesenii, fara acces la autostrada sau un tren rapid spre vest, avantajele unui avion direct de la Iasi). Chiar daca nu mai era prima întâlnire cu ei si nici albumul lansat atunci, Spirit, nu ma entuziasmase (de altfel, acum n-au interpretat niciun cântec de pe albumul respectiv), tot am avut ceva asteptari. La un moment dat, publicul i-a cântat la multi ani unui Martin Gore emotionat, iar Dave Gahan, desi mai distant, a avut o parte din energia din 2006 si a comunicat cu publicul. Fara sa straluceasca, a fost un concert decent, de la care am plecat cu un gust bun. Cu toate ca, din setlist-ul de 23 de piese, nu mai putin de 11 au fost interpretate si la concertul din 2006, iar 12 la cel din 2017, de asta aceasta mi s-a parut ca a lipsit emotia. Atât poate din partea unui public care nu mai era majoritar la prima întâlnire cu ei, cât si din cauza blazarii evidente a lui Dave Gahan, care abia pe final si-a adus aminte sa interactioneze cu publicul. Un alt factor de luat în seama, ne place sau nu, e vârsta: daca formatia era vizibil mai îmbatrânita fata de acum 6 ani (si fara Andy Fletcher, decedat anul trecut, caruia i-au dedicat World In My Eyes), si media de vârsta a publicului a fost cea mai ridicata dintre toate cele 3 concerte la care am participat. Nu întâmplator, cel mai recent album si turneul poarta numele Memento Mori. De atfel, de-a lungul zbuciumatei sale cariere artistice, Gahan a trecut prin câteva întâlniri cu moartea (supradoza, tentativa de suicid, cancer). George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
