De ce astazi, când nu mai exista oprelisti ideologice si politice, umorul e atât de anemic? La televiziunea publica sunt reluate, la infinit, scheciuri de acum patru-cinci decenii. Spectacolele-concurs unde se produc fel de fel de persoane ce aspira sa-si faca un nume în show-biz sunt lamentabile. De Revelion ni se ofera topaiala pretins folclorica si scalâmbaieli grotesti ale „vedetelor” autohtone. E o lipsa de inventivitate dezolanta dupa cum la fel de dezolanta este înclinatia catre vulgaritate. La sfârsit de an, înainte de 1989, revistele (în primul rând cele literare) aveau câteva pagini de umor. Ca era vorba de o situatie iesita din comun o arata genericul care, adesea, introducea acele pagini: „O data-n an e Anul Nou”. Revistele literare publicau atunci texte variate, multe dintre ele „cu cheie” si accesibile, în consecinta, amatorilor de literatura si mai ales celor care cunosteau culisele vietii literare. Parodiile erau la mare cinste si se transformau uneori în demonstratii de virtuozitate. La Iasi, de pilda, excelau Ion Pogorilovschi si George Pruteanu. Am colaborat si eu la paginile de umor de la revista Cronica si unele texte chiar au avut succes. Era un exercitiu amuzant si o ocazie de a compune niste sarje prietenesti la adresa unor confrati. Sigur ca, gândindu-te la ce vremuri erau atunci, ai putea deduce ca, de fapt, regimul îti dadea voie sa râzi o data pe an. Presupunere în buna parte adevarata. Comunistilor nu le placea „frivolitatea”, erau obsedati de ideea ca glumele ar putea avea un dublu înteles, ca în ele sunt strecurate cine stie ce aluzii, „sopârle” - ca sa reiau termenul consacrat. Umorul n-a facut niciodata casa buna cu regimurile autoritare, el fiind o forma de libertate si de independenta a spiritului. Presa anilor ’50 era la noi de un cenusiu îngrozitor, deprimant. Mai târziu, regimul ceausist s-a straduit sa îngradeasca tot mai mult spatiul în care creatorii se puteau manifesta cât de cât liber. Iar umorul a fost o tinta privilegiata. De ce astazi, când nu mai exista oprelisti ideologice si politice, umorul e atât de anemic? La televiziunea publica sunt reluate, la infinit, scheciuri de acum patru-cinci decenii. Spectacolele-concurs unde se produc fel de fel de persoane ce aspira sa-si faca un nume în show-biz sunt lamentabile. De Revelion ni se ofera topaiala pretins folclorica si scalâmbaieli grotesti ale „vedetelor” autohtone. E o lipsa de inventivitate dezolanta dupa cum la fel de dezolanta este înclinatia catre vulgaritate. Filmele programate de Craciun sunt niste orori, dezgustatoare prin stupiditate si violenta. Maximum de rafinament de care dau dovada televiziunile noastre este reluarea filmului Singur acasa. E un fel de prag psihologic, o limita ce pare ca nu mai poate fi depasita. Oare nu mai avem actori de comedie? Nu mai exista imitatori? Nu e nimeni care sa-i imite pe Ciuca, Ciolacu, Grindeanu, Daea etc.,etc.? O materie prima exceptionala care sta nefolosita. Scheciul pe teme ale actualitatii politice? A disparut. Recitaluri din acelea pe care le dadea, de exemplu, Horatiu Malaele? Nu vad pe nimeni. Ai zice ca traim o existenta fara sare si piper. Oamenii nu se mai defuleaza prin râs, ci prefera exhibitionismul pe Facebook. Schimburi de replici spumoase în Parlament? Când glumesc, politicienii reusesc doar sa fie grosolani. Polemici, controverse? Esti grabnic pus la stâlpul infamiei pe motive de corectitudine politica. Nu se glumeste cu lucrurile grave, cu ideile „umaniste”. Oamenii de spirit sunt suspecti, scriitorii cu umor au, cu putine exceptii, un public restrâns. Am devenit un popor „serios”. Ceea ce e trist. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
