„Am înteles ca adevarata credinta este nu cea exterioara, ci cea nutrita de suflet. Nu trebuie sa faci neaparat matanii pentru a fi credincios. Nu trebuie sa tii post pentru a-ti înalta spiritul catre acea forta unica de care vorbeam. Eu nu tin post. Nu tin. De ce? Pentru ca am ajuns la concluzia ca sufletu-i suflet, iar stomacul e stomac. Burta deci e burta si nimic altceva. Credinta este zavorâta undeva în adâncul sufletului. Iar sufletul, ca si fiinta suprema, este nedefinit.” „La cei 95 de ani pe care i-a aniversat pe 27 februarie 1998, Ion Irimescu poate afirma ca a strabatut aproape în totalitate veacul XX de la un capat la altul. Istoria domniei sale e o pagina importanta din istoria artei românesti, o vie si pilduitoare lectie de devotiune artistica, de moralitate, împliniri si succese. Tânarul artist a fost crescut într-un mediu elevat, filonul nativ fiind slefuit în ambianta unor scoli de notorietate. Între maestri începuturilor s-au aflat Dimitrie Paciurea, autorul celebrelor himere, Bourdelle, Despiau sau Joseph Bernard la Academia pariziana Grande Chaumière”, scria Valentin Ciuca, regretatul critic de arta, despre Ion Irimescu când acesta împlinise 95 de ani. Având în minte aceste consideratii ale unui important si rafinat critic iesean, bun cunoscator nu numai al partii estetice a unei opere de arta, ci si un fin diagnostician al atmosferei si al caracterelor artistilor, am început dialogul meu cu maestrul Ion Irimescu, comod asezat pe o canapea de epoca, asezata cu vederea spre geam într-un colt însorit al atelierului. Maestrul Irimescu statea pe o alta canapea, sorbind din ceasca sa de cafea, adusa pe o tavita de argint de sotia sa Eugenia. Eu aveam în fata o ceasca de ceai si paharelul pe jumatate umplut cu coniac Courvoisier Napoleon. - Sotului meu îi plac coniacurile frantuzesti, ca si mie, de altfel, mi se adresa surâzând doamna Eugenia. Serviti, e foarte bun. Puteti pune si câteva pictaturi în ceasca de ceai. Noi punem, câteodata, câte un picut de coniac si în cafea. - Probabil ca obiceiurile acestea le-a capatat domnul Irimescu pe vremea cât a stat la Paris. - Nu numai de atunci, le dobândise înca înainte de-a pleca acolo. Familia lui, pe linia materna, avea o ascendenta frantuzeasca, mi-a spus doamna Eugenia Augustina Irimescu (dupa nume de fata, Melidon) careia toti îi spuneau Jeni, iar sotul ei o alinta zicându-i Jenita. Mama lui Maria Cazaban, a adaugat doamna Augustina, se tragea dintr-o veche familie frantuzeasca din Carcassonne, un orasel cu un aer medieval, situat în apropierea granitei cu Spania. Dar, fiindca dumneata esti din Iasi, as putea sa spun ca sotul meu are si o descendenta ieseana. Strabunicul sa, François Cazaban a venit la Iasi în 1853, iar bunicul lui, Pierre Cazaban a trait acolo, si mama sa, Maria Cazaban a stat în Iasi pâna s-a casatorit, iar apoi a venit la Falticeni. Dar si la Falticeni, ea nu si-a uitat obiceiurile. Asa ca poti servi cu încredere, coniacul e foarte bun. Am degustat coniacul, era într-adevar foarte bun. Asa ca mi-am pus si câteva picaturi în ceai. - Stimate domnule Ion Irimescu, l-am întrebat, punând paharelul de coniac pe masuta, ati strabatut de la un capat la altul secolul XX, dupa cum afirma criticul Valentin Ciuca, un exeget al operei dumneavoastra. Ati vazut multe, ati trait multe, de aceea îmi permit sa va întreb: sunteti un om credincios? - La întrebarea aceasta, a spus privind în gol maestrul, pot sa raspund în felul urmator: m-am nascut la tara, la începutul unui secol ce parea sa fie linistit, dar a fost unul cât se poate de agitat, într-un loc situat parca la marginea lumii, unde în fiecare casa, mai umila sau mai rasarita, exista o icoana si unde duhul lui Dumnezeu bântuia prin tot locul. În copilaria mea, îi vedeam imaginea rasfrânta nu numai pe cer, dar si pe fiecare fir de iarba de care atârna o bobita de roua în interiorul careia iradia o icoana facatoare de minuni cu chipul Maicii Domnului strângând la pieptul sau pe pruncul Iisus, si unde pe fiecare piatra de hotar se vedea rasfrânt din ceruri mereu acelasi Crist. Îl vedeam în nori, în flacari si pe ape. Dumnezeu ne însotea prin tot locul. Plecând de la aceste imagini si aceste sentimente, am pictat – mi s-a dat aceasta sansa – interiorul bisericutei din Opriseni. Daca o veti vizita, veti vedea zugravita pe pereti credinta mea. Dar aceleasi sentimente le veti descoperi si contemplând aproape toate lucrarile mele. Caci la baza oricarei opere de arta stau framântarile, întrebarile si îndoielile mai mult sau mai putin ascunse ale sufletului. Prin sculptura mea, eu am cautat sa le aduc la lumina. - Cum au fost parintii dumneavoastra? - În tineretea sa, tata a fost simplu taran. A pornit de jos, cum se spune, de la talpa tarii. Avea doar patru clase primare. Dar era înzestrat cu o inteligenta vie si un simt practic aparte, astfel încât si-a înjghebat, în scurt timp, o mosioara, devenind boiernas. Boiernasul avea si o moara cu foc de care era foarte mândru. Mama, Maria Cazaban, provenea dintr-o familie de oameni cultivati. Învatase la pensionul Humpel, din Iasi, si avea o adevarata slabiciune pentru poezia lui Eminescu. Si nu numai pentru poezia lui Eminescu, ci pentru tot ce emana înalta spiritualitate si credinta. Din opera marelui nostru Eminescu recitau toate fetele de la pension, cunosteau pe de rost o multime de poezii. Eminescu era prezent în casa noastra mai ales în serile de vara si de iarna, când mama, stând într-un fotoliu, recita cu un glas coborât aproape spre soapta Sara pe deal, Dintre sute de catarge, Glossa, Atât de frageda, Ce te legeni, codrule, Mai am un singur dor, Stele-n cer, si, bineînteles lungi fragmente din Luceafarul... A recitat de atâtea ori Luceafarul, încât l-am învatat si eu pe dinafara... În fine, desi tatal si mama proveneau din medii sociale si culturale diferite s-au întâlnit, s-au iubit, s-au legat si completat în chip fericit si au format pentru tot restul vietii un cuplu, un adevarat grup statuar, care a devenit pentru noi un model. Din taran sarac, tata, muncind si strângând cureaua, a prosperat, devenind un boiernas de tara. Pe jumatate boier, pe jumatate taran, tata nu si-a pierdut credinta. Rugaciunea devenise pentru el un ritual, la care participam adesea si noi. Prin urmare, copilaria mi-am petrecut-o într-o atmosfera profunda de religiozitate patriarhala care învaluia ca o mantie de fum satul. Atunci, mama m-a învatat sa ma închin dimineata si seara, obiceiuri care au prins radacini în firea mea si pe care le-am urmat de-a lungul întregii mele vieti. Trebuie sa marturisesc însa ca, din pacate, aceste obiceiuri s-au mai atenuat odata cu trecerea timpului. Sigur ca, asezându-ma la masa, n-am facut cruce întotdeauna, asa cum ma obisnuisera parintii. Nici aici, la Bucuresti, n-as putea spune ca ma asez în fiecare seara în fata icoanei, în genunchi, sa rog pronia cereasca sa ma ierte si sa-mi dea putere sa-mi duc lucrarile mele începute si neîncepute pâna la bun sfârsit. Da, aceste obiceiuri dobândite în copilarie s-au mai atenuat, eu n-am urmat întru totul litera dogmelor religioase însusite de acasa, dar am devenit un om care a cautat tot timpul sa mediteze la aceste lucruri, sa le cântareasca în mintea sa si sa fie atent la tot ce se petrece în jur. Sa caute acel sâmbure de dumnezeire sadit în fiecare particica de materie, în fiecare atom. Sigur ca, traind într-un alt mediu decât cel strict familial – scoala, facultate, biserica, atelier –, ajungând la Bucuresti si apoi în strainatate, în Franta, la Paris, mi s-au deschis în fata si alte orizonturi. Gândirea mea religioasa a îmbracat si o alta haina. Am început sa înteleg, raportându-ma mereu la trecut, mai în profunzime o mare parte din problemele si mesajele legate de credinta si sa le dau o alta înfatisare; cu alte cuvinte, sa le proiectez într-o alta dimensiune, nu stiu daca mai vasta, dar oricum accesibila perceptiei launtrice. Dar si astazi, chiar si aici la Bucuresti, dimineata, când ies în curtea casei noastre si vad rasarind soarele, si vad bobitele de roua sclipind în vârful ierburilor, ochii mei vad rasfrângându-se în ele si icoanele pe care ochii mei de copil le-au contemplat în copilarie. Ce s-a întâmplat când Dumnezeu a creat pamântul, când a creat soarele, câte zile i-au trebuit sa-si duca lucrarea pâna la capat si asa mai departe, toate aceste lucruri nu le luam la modul stricto senso. Ci le raportam la contextul crearii nesfârsitelor lumi ceresti. N-am putut sa cred întru totul în litera învataturii ortodoxe.Totusi, mi-a ramas în suflet un anumit sentiment, sentimentul ca exista undeva, în eter, o forta supranaturala, o forta suprema, nedefinita, neîncorporata într-o fiinta, asa cum concepe, biserica. Dumnezeu este duh si spirit. Dumnezeu este o putere nelamurita. O putere care depaseste mentalitatea noastra limitata, pamânteasca. De multe ori, astazi, când trec pe lânga un locas sfânt ma închin, asa, spontan. Sau, de multe ori, intru înauntru si aprind câte lumânare pentru cei morti, pentru mama, pentru tata, pentru rudele decedate, pentru prieteni. Îmi fac cruce si spun, „Doamne, iarta-i si iarta-ma pe mine, pacatosul”. Doare, da, asta doare. Despartirea de cei dragi îti produce suferinta în suflet. Rugaciunea aceasta îmi sadeste în adâncul constiintei un sentiment de curaj, îmi da curajul de-a privi si accepta viata asa cum este ea. Sentimentul acesta ca ruga ti-a fost primita undeva sus, într-un spatiul inaccesibil vederii si auzului, dar nu si sufletului, îti creeaza o stare de împacare cu tine însuti. O stare de liniste interioara. Tot educatia religioasa, însusita în copilarie, m-a facut sa adopt o atitudine pe care am urmat-o toata viata. Si anume: am evitat în viata sa umblu cu neadevaruri, sa ma ascund dupa deget. Am cautat în viata cea de toate zilele sa fiu un om cinstit, am cautat sa nu fac rau nimanui. Într-un fel, am înteles ca adevarata credinta este nu cea exterioara, ci cea nutrita de suflet. Nu trebuie sa faci neaparat matanii pentru a fi credincios. Nu trebuie sa tii post pentru a-ti înalta spiritul catre acea forta unica de care vorbeam. Eu nu tin post. Nu tin. De ce? Pentru ca am ajuns la concluzia ca sufletu-i suflet, iar stomacul e stomac. Burta deci e burta si nimic altceva. Credinta este zavorâta undeva în adâncul sufletului. Iar sufletul, ca si fiinta suprema, este nedefinit. Cine ar putea defini notiunea de suflet? Sufletul este ratiune? Gândire? Doar atât? Aceste concepte mi-au calauzit toata existenta. Si pot sa spun ca aceasta existenta a fost destul de sinuoasa: oscilând între frumos si urât, între bine si rau. Nichita Danilov este scriitor si publicist
