Operele aliniate corect politic mor din start. Mor odata cu ideologia care le-a generat. Uneori chiar înainte. „Operele încarcate de ideologie, cum au fost atâtea în perioada comunista, au murit odata cu Revolutia din 1989, au pierit odata cu propaganda care le-a generat”, afirma Adrian Alui Gheorghe. Au ramas doar acelea care prin subiectul si tematica abordata au evitat alinierea. Muscatura de mar, cartea scrisa la patru mâini, aparuta la Editura Scoala Ardeleana din Cluj-Napoca, în colectia Logos, cuprinde un dialog purtat timp de 365 de zile între scriitorul Adrian Alui Gheorghe si fiul sau, Vlad Alui Gheorghe. De fapt, volumul a fost început, dupa cum marturiseste autorul ei principal, Adrian Alui Gheorghe, ceva „mai demult”, în perioada copilariei lui Vlad, când întrebarile copilului aveau o aura edenica, iar lumea din jur punctata de interogatiile naive ale acestuia parea „o mare întrebare” ce se înalta la cer din ochii nedumeriti ai tatalui; în fine, volumul a fost conceput, într-un mod inconstient, în serile târzii de toamna, dar si de iarna, când tatal, întors obosit de pe ogorul literelor, era nevoit sa uite de oboseala sa si sa inventeze povesti si replici pentru a putea raspunde într-un mod cât mai întelept la întrebarile copilului ce mânuia jucariile în coltul sau, stimulându-i fantezia. De atunci si pâna mai ieri s-a scurs suficient de mult timp pe valea Ozanei, dar si pe alte vai, timp în care întrebarile copilului au capatat tot alte si alte rezonante, iar raspunsurile tatalui s-au limpezit si ele pe masura vremurilor tulburi pe care le traim. Lumea s-a schimbat si ea. Daca în anii tineretii ea aparea sub forma de întrebare ce se ridica în înaltimi plutind deasupra haului existential, astazi întrebarile s-au înmultit si ele, sondând „zonele cele mai ascunse, cele mai sensibile”, cele mai anxioase si tot mai enigmatice ale abisului uman. Din acest dialog a iesit o carte incitanta. Când vesela, când trista, dialogul având ceva din parfumul si farmecul unui monolog purtat în doi, nu oriunde, ci pe aleile unui Eden balcanic, în care gasim mult piper si multa scortisoara, dar si fum de mititei. Citind cartea, prin fata ochilor nostri se perinda scene, locuri si oameni pe care i-am cunoscut în perioada ceausista, dar si dupa, atât în viata reala, cât mai cu seama în cea literara. Lectura Muscaturii de mar lasa în inima cititorului sentimente amestecate, nici prea dulci, nici din cale afara de amare. Ea este asa cum este viata în ansamblul ei. „Nici simpla, nici complicata, nici mohorâta, nici contradictorie, nici coerenta”, dupa cum afirma Camus. Ea este asa cum este. Zilele omului sunt ca fumul, iar gândurile lui precum norii ce se perinda pe cer. El azi e, iar mâine nu mai e. De aceea încearca sa lase cât mai multe urme în urma lui. Dar si ele pier, caci pe lumea asta nimic nu-i vesnic. Nici pomul, nici omul, nici vesnicia lui. Întrebat fiind daca si cartile îmbatrânesc, Adrian Alui Gheorghe raspunde: „Pâna si piatra îmbatrâneste, pe lumea asta. Iar piatra care îmbatrâneste se face nisip, o ia apa si o duce spre nicaieri.” Referitor la carti, Adrian Alui Gheorghe spune ca îmbatrânesc si cartile, îmbatrânesc si cititorii cartilor. Dupa cum „îmbatrânesc si limbile în care sunt scrise cartile”. Probabil ca îmbatrânesc si cuvintele, dupa cum îmbatrânesc si vocalele si silabele rostite într-o limba. Dupa cum îmbatrânesc si mor si toate literele dintr-un alfabet, îmbolnavindu-se pe rând de febra. Literele mai mici devin tot mai mari si mai mari, pâna dispar în bezna. Altele devin tot mai mici si mai mici micsorându-se întruna si risipindu-se dintr-un univers în altul. Îmbatrânesc si cifrele. Îmbatrânesc si epocile. Îmbatrâneste si istoria. Fiecare om însa, afirma scriitorul, „are un sâmbure de eternitate” sadit înlauntru sau, si sâmburele acesta cauta sa reziste cât mai mult trecerii vremii, dar pâna la urma se pierde si el în neant. Nu îmbatrâneste doar vesnicia. Dar în curând omul va face din vesnicie praf si pulbere. Somat fiind sa vorbeasca despre prieteni, Adrian Alui Gheorghe îi raspunde fiului sau Vlad cu o nota tandra de amaraciune: „Sunt oameni pe care e mai bine sa-i ai dusmani decât prieteni.” „E vorba, precizeaza el, despre acei prieteni care devin, automat, judecatorii tai.” Si nu numai judecatori, adaugam noi, ci si procurori, si avocati ai diavolului. Ba, uneori, chiar si calai. Orice vei face, ei te vor judeca si te vor condamna. Caci lumea literara e cladita din bârfa. Din acest cerc vicios se dezvolta marile carti si marile talente. De acolo se nasc si personajele ce populeaza jurnalele literare si cartile. Prietenul adevarat e însa omul care te întelege în tacere. Tacerea lui îti alina sufletul. „Am avut parte, spune Adrian, si de unii, si de altii. Scriitorii, artistii nu par sa aiba capacitatea de a fi prieteni, fara sa te judece, fara sa fie mânati de propriile lor fantasme. Chiar si Aurel Dumitrascu, pe care l-am considerat fratele tineretii mele, era un judecator nemilos, te punea în dificultate, doar ca sa apara el cât mai moral, cât mai talentat, mereu cu un pas în fata ta.” Dar oare era? Daca am pune în balanta doza de orgoliu si doza de altruism ce razbat din paginile jurnalului sau de scriitor publicat prin grija poetului Adrian Alui Gheorghe, am vedea ca orgoliul lui Aurel Dumitrascu cântareste mult mai mult decât generozitatea si întelegerea fata de slabiciunile semenii sai. Caci, de multe ori, Aurel Dumitrascu a pozat într-un fel de Savonarola al generatiei sale. El nu accepta nici un compromis din partea celorlalti. Dar daca îi urmarim cu atentie parcursul literar, vom observa ca relatiile sale din lumea literara nu sunt lipsite de oportunism. În fine, nu e cazul sa despicam aici firul în patru si sa scoatem în lumina reflectoarelor slabiciunile sale. Poate ca intransigenta sa nu era chiar gratuita. Aurel Dumitrascu voia sa fie perceput ca un Hidalgo al vremurilor sale, ca un Don Quijote ce se lupta cu morile de vânt. Nu a fost însa un personaj naiv. Ci, dimpotriva, se orienta foarte bine în timp si spatiu, stiind cum sa-si aleaga sustinatorii. Lectii de moralitate le tinea colegilor sai de breasla. Dar avea si el slabiciuni. Si literare, si umane. Nu era o simpla fantosa. Si faptul acesta îl face sa fie si astazi viu. Dar iata si o marturisire si mai amara: „Anul trecut, am aflat cu surprindere de aparitia unui site care poarta numele lui A.D.” (Aurel Dumitrascu, n.n.). Site care îsi propunea, scrie Adrian Alui Gheorghe, sa-l „redea pe A.D. integral, adevarat, necenzurat”. Pe site, „am descoperit, îsi continua confesiunea Adrian Alui Gheorghe, trimiteri acide, rautacioase, nedrepte la adresa mea si a celor care l-au sustinut cu adevarat pe A.D. si opera lui în toti acesti ani. La una dintre postari, am aflat, de exemplu, ca A.D. a fost disident si ca prietenii lui, între care ma numar, alaturi de Nicolae Sava, Daniel Corbu ar fi fost cei care l-au supravegheat, eventual l-ar fi turnat la Securitate. Afirmatia, care este o abjectie, va face obiectul/ subiectul unei actiuni triple în instanta, fireste.” Iata, deci, unde duc prieteniile si facerile de bine. Duc, pe cai drepte sau ceva mai ocolite, la tribunal. E de prisos sa mai precizez ca poetul Adrian Alui Gheorghe si-a dedicat câtiva ani buni de viata (zece, cinsprezece, douazeci) pentru recuperarea manuscriselor si editarea operei antume si postume a prietenului sau poetul Aurel Dumitrascu. „Muscatura de mar”, cartea de dialog monografic scrisa de Adrian Alui Gheorghe si fiul sau Vlad, continua sa-m incite spiritul. Traim, dupa cum spune si Adrian în Nota autorului, într-o epoca în care întrebarile contin atât fata, cât si reversul medaliei. Ele se pot întoarce oricând „asupra aceluia care le-a formulat”, oferindu-i posibilitatea interlocutorului sa raspunda „la fel de bine la ele”, în functie de experienta dobândita. Dar nu numai întrebarile au efectul de bumerang, ci si raspunsurile. Faptul ca si cartile îmbatrânesc asemenea pietrelor risipite prin desert e un lucru cât se poate de evident. Dar îmbatrânesc si cartile care sunt citite. Chiar si cartile care au stat la baza educatiei unor întregi generatii. Si aceasta fiindca îmbatrâneste si realitatea zugravita în ele. Si, totusi, spune Adrian, sunt momente când pâna „si cele mai proaste carti redevin, la un moment dat, proaspete. Paradoxul acesta poate fi explicat prin faptul ca din lipsa altor surse ele acopera anumite goluri din istorie. Ce-ar fi, spune el, „daca teoriile lui Albert s-ar pierde, iremediabil”, si din toata „epoca sa sa nu se fi pastrat decât memoriile lui Hitler?”. În zilele noastre e greu de realizat acest fapt, deoarece odata cu teoria relativitatii ar trebui sa se piarda în neant si toate referirile si comentariile la descoperirile lui Einstein. Dar istoria ne ofera câteodata si astfel de surprize. Cine stie, poate ca si Einstein, dintr-un motiv sau altul, va deveni indezirabil pentru lumea politica sau lumea stiintifica a viitorului, si opera sa va fi considerata nociva, fiind epurata de pretutindeni. Exista un risc si „un aleatoriu al situatiei în orice pe lumea asta”, afirma autorul. „Scriitorul si epoca lui pot fi o tema larga de discutie”, îsi continua monologul Adrian. „În ce masura o opera influenteaza o epoca?” se întreaba el. Si în ce masura o epoca influenteaza scriitorul? Sunt scriitori care îsi depasesc epoca în care au scris si scriitori care ramân tributari acestor epoci. Kafka si autorul Epopeii lui Ghilgames si-au depasit epocile lor. Au depasit-o si autorii Bibliei si a scrierilor sacre. Dar si-au depasit epoca si Satiricon-ul lui Petronius, si scrierile lui Platon, cele ale Rabelais, Dante Alighieri, Swift, Gogol, Eugen Ionescu, Caragiale, Orwell, Evgheni Zamiatin si alti scriitori ce au cultivat utopia, distopia sau satira. Operele aliniate corect politic mor din start. Mor odata cu ideologia care le-a generat. Uneori chiar înainte. „Operele încarcate de ideologie, cum au fost atâtea în perioada comunista, au murit odata cu Revolutia din 1989, au pierit odata cu propaganda care le-a generat”, afirma Adrian Alui Gheorghe. Au ramas doar acelea care prin subiectul si tematica abordata au evitat alinierea. Nichita Danilov este scriitor si publicist
