La centenar, constitutia de la 1923 întruchipeaza paradoxurile epocii interbelice: mai mult decât oricare alt text, ea ilustreaza reusitele si imperfectiunile sistemului de guvernare al României Mari. Lichidata în 1938 de lovitura de stat carlista, repusa în vigoare partial la 1944, înlocuita cu ordinea totalitara comunista, spre a fi invocata mai apoi în anii de dupa 1989, constitutia de la 1923 devine, o data cu trecerea timpului, imaginea libertatii pe care noile tiranii o înlatura. În posteritate, constitutia de la 1923 este mai elocventa si memorabila decât în intervalul ei de aplicare concreta. În lupta cu dictaturile secolului XX, legea fundamentala de la 1923 este mobilizata ca un semn al moderatiei si al domniei legii. Si poate ca aceasta perceptie în posteritate obliga la asumarea privirii critice si la evitarea elanului hagiografic. Constitutia de la 1923 este, în ordinea politica a epocii sale, triumful liberalismului bratienist ce cultiva centralizarea si autoritarismul ca pe instrumentele menite sa consolideze noul stat. Constitutia de la 1923 poarta amprenta acestei directii ce va marca evolutia statului român în deceniile de pâna la 1940: esecul României Mari este inseparabil de optiunile asumate în acest moment. Apoteoza a liberalismului autoritar al lui Ionel Bratianu, constitutia de la 1923 nu a corectat imperfectiunile regimului parlamentar ce garanta primatul puterii executive. Ca si sub imperiul constitutiei de la 1866, alegerile nu faceau decât sa transcrie o optiune deja formulata: adunarile erau emanatia cabinetelor, iar exercitarea vointei nationale se realiza în cadrele controlate de executiv. Regimul interbelic nu a îndeplinit niciodata cu adevarat aspiratiile Proclamatiei de la Alba-Iulia: demnitatea umana si libertatea politica nu au fost garantate cu adevarat. Votul universal a fost vidat de substanta prin practicile de coruptie electorala. Constitutia de la 1923 a avut o viata institutionala marcata de rupturi si de discontinuitati. Relevanta ei concreta a fost subminata de apelul la starea de asediu si la decretele- lege. Restauratia din 1930 creeaza premizele nasterii carlismului: cu un deceniu înainte de lovitura de stat, Carol al II-lea are ca ambitie înlaturarea cutumelor ce îngradeau capacitatea sa de actiune arbitrara. Desemnarea ca prim-ministru a lui Nicolae Iorga, prin ignorarea practicilor constitutionale consacrate, este semnul acestei îndrumari ce anunta un alt viitor. Constitutia de la 1923 devine, în epoca Tatarascu, paravanul ce mascheaza, inabil, centralizarea puterii la nivelul monarhului: recursul la starea exceptionala si la legiferarea de catre guvern reflecta erodarea democratiei imperfecte din România. Peisajul din ultimii ani de aplicare ai constitutiei de la 1923 este unul dominat de avansul autocratiei. Simbolic, cel din urma cabinet desemnat sub imperiul legii fundamentale, cel prezidat de Octavian Goga, adopta prima legislatie antisemita : egalitatea în fata legii înceta sa mai existe, în numele asumarii nationalismului integral. Anul 1938 este Rubiconul pe care România îl traverseaza. Democratia imperfecta lasa loc autocratiei. Drepturile cetatenesti sunt sacrificate pe altarul supunerii fata de stat. Antisemitismul este oficializat, treptat, ca doctrina si practica: regimul antonescian este capatul de drum genocidar al unui drum care începe cu decenii în urma. Sperantele restauratiei constitutionale sunt spulberate dupa 23 august 1944. Repusa în vigoare prin eliminarea prevederilor ce garantau domnia legii, constitutia de la 1923 este instrumentul de care se serveste comunismul românesc în cucerirea puterii. Constitutia de la 1923 este imaginea acestei Românii care se transforma , în sens totalitar. Pe acest fundal al tiraniilor, constitutia de la 1923 va fi privita ca un fragment din memoria libertatii. Pentru Iuliu Maniu , Dinu Bratianu sau Ion Mihalache ea va fi, în anii de rezistenta si de sacrificiu, reperul invocat ca alternativa la comunism. Constitutia de la 1923 supravietuieste propriei sale disparitii, convocata fiind în confruntarea cu dictaturile: viata de apoi a legii fundamentale se confunda cu imperativele constitutionalismului însusi. Articol preluat de pe contributors.ro Ioan Stanomir este profesor de drept constitutional la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti
