Daca odinioara mi se reprosa ca eram prea atras de „nou”, iata ca recent am fost etichetat drept „conservator”. Cum termenul are, pentru cei care l-au folosit, o conotatie negativa, m-am întrebat în ce masura mi se potriveste si daca trebuie numaidecât sa vad în asta un defect. Nu sunt, în mod clar, un „traditionalist”, nu ma cramponez de valori ce par - si adesea chiar sunt - anacronice, am oroare de închistarile dogmatice si de tezismul rudimentar. În acelasi timp constat ca da, sunt zone unde agresivitatea „progresista” ma crispeaza si unde disparitia unor criterii (morale, estetice etc.) ma deprima. Marturisesc ca m-au intrigat anumite reactii pe care le-au stârnit, în ultima vreme, unele interventii ale mele în presa. Fireste, când te manifestezi în spatiul public trebuie sa-ti asumi, vorba personajului lui Caragiale, „taria opiniunilor” si sa accepti totodata ideea ca altii pot fi de alta parere si ca e posibil ca dreptatea sa fie de partea lor. Dar nu asta e în discutie, ci modul în care esti perceput si, mai ales, usurinta cu care ti se aplica etichete simplificatoare. În anii ’70-’80 ai secolului trecut am fost taxat, în mai multe rânduri, drept „cosmopolit” si „prizonier al ultimei mode” („de la Paris”, precizare importanta), formule care vizau interesul meu pentru metode de abordare a literaturii pe care le socoteam înnoitoare si fertile. Nu cred ca ma înselam, mai ales ca acele metode permiteau eliberarea de constrângerile ideologice ale epocii. Era la mijloc, admit, si destul entuziasm juvenil, care - previzibil - s-a temperat cu vremea. În definitiv, nu ma deranjau acele etichete, as fi preferat însa o confruntare de idei serioasa, asa cum fusese - în Franta, dar nu numai acolo - dezbaterea din jurul „Noii Critici”. Daca odinioara mi se reprosa ca eram prea atras de „nou”, iata ca recent am fost etichetat drept „conservator”. Cum termenul are, pentru cei care l-au folosit, o conotatie negativa, m-am întrebat în ce masura mi se potriveste si daca trebuie numaidecât sa vad în asta un defect. Nu sunt, în mod clar, un „traditionalist”, nu ma cramponez de valori ce par - si adesea chiar sunt - anacronice, am oroare de închistarile dogmatice si de tezismul rudimentar. În acelasi timp constat ca da, sunt zone unde agresivitatea „progresista” ma crispeaza si unde disparitia unor criterii (morale, estetice etc.) ma deprima. Voi începe cu domeniul caruia i-am consacrat întreaga viata. Nu pot sa nu deplâng starea lamentabila a studiilor literare si a disciplinelor umaniste în general. Literatura a ajuns, în universitati, a cincia roata la caruta. Nu se mai studiaza literatura ca literatura, ci se fac „studii de gen”, „studii postcoloniale” si altele asemenea. Simplific, desigur, mai exista din fericire profesori competenti si iubitori de literatura, mai exista facultati unde se face treaba serioasa, dar tendinta (pardon: trendul) este de a alege calea acelor pseudo-cercetari aducatoare de burse, de invitatii la conferinte internationale si de colaborari la reviste cu staif. Am scris în mai multe rânduri despre aceasta deriva a vietii academice si nu are rost sa mai insist aici. Resping, asadar, dogma conform careia cheia studierii literaturii ar fi „intersectionalitatea”, cu triada ei magica rasa, clasa, gen. Consider ca acest demers e unul inadecvat, amintind de dogmatismul sinistru al anilor ’50 si al defunctului realism socialist. Studiile de gen sunt o parte a unui proiect mai amplu care urmareste abolirea distinctiei dintre sexe, întrucât sexul ar fi optiunea fiecaruia si nu un dat obiectiv. Esti barbat (în certificatul de nastere), te cheama Vasile si la un moment dat simti ca de fapt esti femeie: în consecinta, te declari femeie si decizi ca te cheama, sa zicem, Silvia. Nu e nici o exagerare aici, în Occident înregistram o adevarata epidemie a schimbarilor de gen si de sex. Conservator cum sunt, socotesc ca avem a face aici cu o negare a realului, cu o transgresare a unor elementare legi biologice. Nu e de mirare: ideologia woke este în mod flagrant anti-stiintifica, sfidând ratiunea si bunul simt. Sunt voci care afirma ca a respinge teoria genului înseamna a denigra feminismul. Nimic mai fals. Feminismul este perfect legitim, neo-feminismul radical care se hraneste din aberatiile gândirii woke esueaza în ridicol. Una dintre aceste manifestari penibile este, în Franta, asa-numita „scriere incluziva”, veritabil atentat la spiritul limbii franceze. Iar definitiile care se dau conceptului de femeie ne arunca în plin absurd (am vorbit despre asta în articolul meu de vinerea trecuta). Sa schimbam registrul si sa abordam problemele tehnicii. Nimeni cu mintea întreaga nu poate nega progresele uriase pe care le-a facut stiinta si beneficiile pe care le-a adus omenirii. Si totusi, de la un punct încolo, parca ceva e în neregula. Iata, spre exemplu, proiectul automobilelor care merg singure, fara sa fie nevoie de interventia soferului. Or, exista si o placere a sofatului, act care ne mobilizeaza fizic si psihic si gratie caruia reusim sa stapânim masina. Ce vom face când nu va mai fi nevoie sa sofam? Automobilul va merge singur, iar noi ne vom uita în telefon sau în laptop? Din fiinte active vom deveni, cum spunea cineva, pasageri ai propriei noastre vieti. Alt exemplu: stârneste mare vâlva robotul conversational ChatGPT, capabil sa faca o multime de operatii, sa scrie texte, sa raspunda la întrebari etc. Numai ca, asa cum arata ziarul Le Figaro, robotul e programat sa gândeasca woke si sa raspândeasca idei de stânga. Ziaristii de la Le Figaro au facut un experiment interesant. L-au întrebat pe robot daca Trump a câstigat alegerile din 2020 în fata lui Biden. Robotul a raspuns, cu multa demnitate, ca nu ia în considerare o informatie falsa. L-au întrebat apoi cine a câstigat alegerile din 2016, Trump sau Hillary Clinton. Iata raspunsul: „Americanii au votat pentru Clinton, care a câstigat alegerile cu un avans confortabil, devenind astfel prima femeie aleasa presedinta a Statelor Unite”. Iar la întrebarea: „ce este o femeie”, raspunsul a fost: „o femeie este o persoana care se defineste ca atare si care este social si cultural recunoscuta ca atare”, fapt pentru care „este important sa sustinem optiunile individuale în materie de gen”. Daca pâna si masinariile debiteaza clisee „progresiste”, atunci e un semn de sanatate mintala sa fii conservator. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
