Despre rolul personalitatilor în istoria unui popor s-au tot pronuntat de-a lungul timpului istoric mari gânditori ai omenirii care au încercat sa descifreze aceasta problema, pe cât de dificila în întelegere, pe atât de ambigua în definitivarea unei solutii întrutotul acceptabile. În scopul formularii unei idei precumpanitoare a temei propuse, atât modalitatile de abordare, îndeosebi filosofice, cât si diversitatea de opinii exprimate, pot conduce spre o bipolaritate concluziva: „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, dupa cum a conchis cu întelepciune cronicarul Miron Costin în Letopiestul Tarii Moldovei de la Aron Voda încoace”, în urma cu peste trei veacuri. Mai târziu, pe la începutul secolului al XIX – lea, filosoful german G.W.F.Hegel, adept al idealismului si fondatorul teoriei „mediului istoric”, acorda oamenilor de seama, dupa cum denumeste personalitatile, acele însusiri esentiale desprinse din ratiunea istorica a împrejurarilor traite în timpul vietii fiecaruia. Astfel, rolul individului nu este acela de a crea de unul singur o „realitate istorica”, ci de a intui si prevedea o cale de urmat în mersul istoriei, acolo unde alti indivizi nu pot prevedea nimic. În viziunea lui Hegel, „sarcina marilor personalitati este sa înteleaga urmatorul pas necesar în dezvoltarea lumii lor si sa-si investeasca energia în realizarea ei.” Potrivit acestei indubitabile afirmatii hegeliene, fiecare popor care si-a identificat mersul prin vreme a istoriei sale si-a putut afla si individualiza, astfel, si propriile sale personalitati – oameni de seama – ale caror contributii previzionare de gând si fapta împlinita au determinat o remarcabila evolutie istorica a prezentului timpului lor. „Vrei viitorul a-l cunoaste, te întoarce spre trecut”, afirma cu trainicie si poetul Mihai Eminescu înspre sfârsitul monumentalului sau poem sociogonic „Memento mori”, aparut postum în volumul IV al editiei îngrijita de Perpessicius. Într-adevar, pornind de la studiile si cercetarile întreprinse asupra originii românilor ca grup etno-lingvistic dezvoltat în teritoriile nord-dunarene si pâna la poalele nordice ale Carpatilor, continuate de cronicele „colbuite de vreme” ale vrednicilor nostri cronicari si dezvoltate apoi de aprofundatele scrieri istorice ale lui Dimitrie Cantemir, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurascu, cât si ale altor importanti istorici români, întreaga istorie a poporului nostru nu numai ca a fost scoasa cu laborioasa minutie la lumina prezentului, dar, în acelasi timp, ea a edificat si scos în evidenta propriile personalitati care, identificându-se cu aspiratiile neamului românesc, si-au adus o însemnata contributie la împlinirea glorioasa a unor momente cruciale ale acesteia. Poate ca tocmai de aceea, natia româna recunoscatoare, continua si astazi cu o aceeasi sfintenie împamâtenita traditie a rememorarii românilor de seama care au pus mai presus decât viata împlinirea înaltelor idealuri ale poporului român, considerând-o de buna seama un atribut al dainuirii pe acest pamânt si un bun exemplu pentru viitorime. Astfel, pe firul cursiv al vremii, la 1 februarie 2023 se împlinesc 185 de ani de la nasterea lui Nicolae Gane, cunoscut si ca Nicu Gane, caruia istoriografia româneasca îi recunoaste calitatea de scriitor, om politic si de membru titular al Academiei Române. Din punct de vedere scriitoricesc poate ca cea mai autorizata parere despre scriitorul Nicolae Gane este cea exprimata de ilustrul istoric si critic literar George Calinescu, cel care îi consacra operei acestuia nu mai putin de patru pagini ( 374 – 377), cuprinse în capitolul JUNIMEA, Momentul 1870, din inegalabilul sau opus magnum, dupa cum mai este denumita „Istoria literaturii române de la origini si pâna în prezent”, Editura Regala pentru Literatura si Arta, 1941, reeditata întocmai în 1980 de catre Fundatia Europeana Dragan, Editura Nagard. Dupa obisnuita-i uzanta a analizei critice a operei unui autor, si de data aceasta, în ceea ce îl priveste pe Nicolae Gane, denumit de catre junimisti Nicu-ti Gane si botezat de Vasile Pogor cu apelativele: Draganescu ori Dragan, George Calinescu face o scurta incursiune biografica în viata familiei sale, scotându-i în evidenta îndelungata mostenire culturala dobândita: „Ganestii erau în Moldova boieri cu vechime si familia îsi sue spita pâna la 1445 la un jupân Toader Ganescu, însurat cu Magda, fata popei Filip Oana si înca si mai departe. La începutul veacului XVIII ei erau boieri de provincie cu multe legaturi în Moldova de sus. Obisnuinta scrisului exista printre ei si se cuvine sa citam ca mai literat dintre toti pe spatarul Enacachi Gane, autor al unui curios poem tiparit dupa moarte-i, Calatoria lui Cupidon în pustiu. Acesta era fiul banului Ionita Gane si frate al postelnicului Matei Gane din Ciumulesti, tatal junimistului. Postelnicul care avea mosie în tinutul Soroca si casa în Falticeni si tinea pe o Vladeasca, Ruxanda din Botosani, era un om cu figura blânda si de moravuri patriarhale.(...) N. Gane se nascu la 1 Februarie 1838 la Falticeni si se pare a fi primit o educatie îngrijita, deoarece corespondenta sa, parte într-o corecta frantuzeasca, e a unui om fin.” Cât priveste poeziile lui N.Gane, George Calinescu, exigent din fire, le vede „unele ecouri degradate din V.Alecsandri, fiind prozaice si mai mult ocazionale.” Nu-l impresioneaza pe ilustrul critic nici macar traducerea Infernului, prima parte a „Divinei comedii” a lui Dante Aligheri, pe care N.Gane a izbutit-o destul de bine în „premiera” lui din 1906. În schimb, în ceea ce priveste proza lui N.Gane, aprecierea calinesciana este mai îngaduitoare: „Taria lui, relativa, sta în (…) Întâia nuvela a prozatorului, Fluierul lui Stefan, istorie a unui taran mort catana spre jalea iubitei, ar putea fi o varianta dupa Toader si Marinda de Alecsandri, cu o literatura mai decolorata.” În cele din urma, dupa terminarea lecturii nuvelelor lui N.Gane, verdictul critic al lui G.Calinescu este unul fara echivoc: „Când însa Gane renunta la inventie si caracterizari pentru cari nu are nicio vocatie si se margineste sa evoce fara pretentii si cu glas ondulat copilaria, rezultatele sunt neprevazute. Departe de a fi un artist, el este totusi creatorul la noi a literaturii cu boieri de provincie si cocoane patriarhale, în case colbaite, cu rataciri cinegetice pe baltile alburoase si în munti cu caprioare si ursi. Aceasta mapa de schite dezvoltata în ulei va da pe Sadoveanu, pe Gârleanu si pe ceilalti asemeni. Cea mai tipic arheologica este Câinele Balan, rememorând vremile scolare. (…) Pe lânga meritul de a fi deschis drumul nuvelei române cu treizeci de ani înainte de apogeul ei, N.Gane ramâne în câteva < novele > cu toate naivitatile lui, un bun narator pentru tinerime (s.n.) Despre Nicu Gane, „om politic”, George Calinescu se margineste doar la o scurta adnotare: „Dupa ce s-a însotit la Iasi, în mai 1869, cu Safta Stoianovici, de acum încolo Gane fu deputat, senator, primar al Iasului, ministru si director al Teatrului National. Vânatoarea si politica îl devoreaza.” Dar, pentru o mai buna întelegre a complexei personalitati a lui Nicolae Gane, se impune fie si o cât de scurta incursiune biografica în viata, opera si activitatea acesteia. Cum s-a amintit, Nicolae Gane s-a nascut în Falticeni, la 1 februarie 1838, data consemnata si de numerosii sai biografi si exegeti. La vremea primelor învataturi, în 1843 este elev al scolii din localitatea natala, avându-l ca învatator pe preotul Neofit Scriban, cel care, ajuns arhimandrit si deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, la 25 mai 1856 adera la Asociatia de lupta pentru Unire, condusa de Mihai Kogalniceanu si contribuie decisiv pentru împlinirea Unirii Principatelor, la 5 si 24 ianuarie 1859. Concomitent ia lectii de germana în particular de la institutorul Ziegmary, renumit vânator, care-i va insufla si pasiunea vânatorii. Dupa terminarea claselor primare, în perioada 1847 – 52 parintii îl înscriu elev intern la pensionul francez al lui Louis Jordan de la Iasi, acolo unde au fost instruiti anterior M.Kogalniceanu, Alex.I.Cuza, V.Alecsandri si C.Negri. Urmând moda „occidentala” a educatiei, va studia stiintele juridice la Paris, obtinând în 1857 doctoratul în drept. La întoarcerea în tara, pe baza cunoasterii limbii germane si a celei franceze, este numit secretar – translator la cabinetul directorial al închisorilor din Moldova; post din care va demisiona peste putin timp pentru a deveni membru al Tribunalului din Suceava, al carui presedinte va fi numit în 1860. În acesta perioada crâncena pentru Unire participa la întrunirile de la Iasi si de la M-rea Slatina dedicate Unirii, iar în ianuarie 1859 participa si sustine la Iasi desemnarea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. Dupa Unirea Principatelor, în 1863, devine membru al Curtii de întarituri de la Iasi, numit apoi prefect al judetului Suceava si în scurt timp va ajunge prefect al judetului Botosani, post pe care-l va detine pâna în 1865. În timpul liber participa la numeroase „partide de vânatoare”, care-i vor inspira scrierile de mai târziu. La cererea sa, în 1865, revine în Iasi ca presedinte al Curtii de jurati. Este perioada fasta a noii societati Junimea, al carei membru devine la recomandarea lui Vasile Pogor, coleg de magistratura, sustinuta si de prezentarea facuta de fratii Leon si Iacob Negruzzi, cu care se înrudea. Atmosfera „junimista” a cenaclului îl îndeama la scris, astfel ca în 1867, dupa cum consemneaza si „sursele”, „într-o sedinta a Junimii N.Gane prezinta prima sa scriere literara în proza < Fluierul lui Stefan >. De fapt, peste poate de emotionat, scrierea sa va fi citita de catre Titu Maiorescu, care la sfârsitul lecturii va exclama < Ei, bine ... domnilor, iata o nuvela! > ” Încurajat de succes, în acelasi an va debuta în „Convorbiri literare” cu Fluierul lui Stefan si Piatra lui Osman. Recunoscut junimist, în noiembrie 1867, N.Gane participa la „cel dintâi banchet al Junimii, tinut în casele lui Titu Maiorescu.” Timp de doi ani, oscilând ca magistrat între Focsani si Iasi, în 1869, stabilit definitiv la Iasi, în mai se casatoreste cu Sofia Stoianovici, fiica unui negustor sârb sosit din Basarabia, cu care va avea de-a lungul casniciei 7 copii, 5 fete si 2 baieti, de educatia carora familia Gane s-a preocupat îndeaproape. Tot atunci devine procuror general la Curtea de Apel Iasi, în urma rostirii unui excelent discurs inaugural. Îmbinând armonios magistratura cu literatura, publica frecvent în „Convorbiri literare”, iar în 1870 detine functia de prefect de Iasi, demisionând la sfârsitul anului. Este perioada în care „se lasa tot mai mult prins în viata politica a timpului”, dupa cum noteaza si biografii sai. Cert este ca în 1872, dupa ce a fost ales deputat de Suceava, pe 17 iulie „este ales pentru prima oara primar orasului Iasi” , mandat pe care îl va detine pâna în 1876, urmat în decursul vietii de înca patru mandate (1881; 1887-1888; 1896-1899; 1907-1911), dovedindu-si în fiecare dintre acestea o vrednicie laudabila. În 1873, reuseste sa editeze primele sale doua volume: unul de proza, Însemnari literare si celalalt de poezie, Poesii, pe care le semneaza cu initialele N.G. Cu toate ca publicistica sa literara o continua în ritm sustinut ani îndelungati în „Convorbiri literare”, cu nuvele, traduceri si pagini memoralistice, între care Hatmanul Baltag, Duduca Balasa, Câinele Balan, Petru Rares, Santa, În vacanta, Aliuta, Petre Dascalu, Stejarul din Borzesti s.a., iar Tipografia Nationala de la Iasi si Editura Socec de la Bucuresti îi publica volumele Novele I, II, III, apreciate de Titu Maiorescu si Ioan Slavici „ca fiind un însemnat pas în formarea limbii literare românesti”, pâna la urma distincta personalitate a „omului politic”, îndeosebi cea a primarului Nicolae Gane, primeaza în aprecierea generala a criticilor si exegetilor sai. Si nici n-avea cum sa fie altfel din moment ce primariatul celor 5 mandate încredintate de comunitatea ieseana lui Nicolae Gane i-a permis acestuia sa-si puna amprenta definitorie în dezvoltarea edilitara fara precedent a legendarei Cetati iesene. Într-adevar, realizarile de esenta ale primarului Nicu Gane sunt de-a dreptul senzationale, în urma carora orasul Iasi a beneficiat de cele mai noi atribute ale civilizatiei si progresului vremii: apa, electricitatea si tramvaiul. Începutul lor s-a facut cu asfaltarea strazilor orasului, „podite pâna atunci cu scânduri acoperite cu smoala, care contribuiau la extinderea frecventelor incendii iscate în oras”. Anecdotic, însa, dupa cum relateaza recent scriitorul Iulian Ciocan în „Povestea lui Nicu Gane”, hotarârea asfaltarii strazilor a fost luata de primarul Gane, de îndata ce acesta, „iesind într-o tinuta eleganta, cu redingota, frac si papion, de la un banchet al Junimii, desfasurat la Jokey Club de pe Lapusneanu, a fost împroscat < din cap pâna în picioare > cu apa murdara a unei balti de pe caldarâmul strazii de catre o birja care a trecut pe lânga el într-o goana nebuna”. Cert este ca în iulie 1872, la nicio luna de primariat, „un antreprenor din Varsovia a turnat primii 60 de metri de asfalt pe strada Lapusneanu(!)”. În felul acesta, în 1876, bilantul primului mandat de primar a consemnat îmbucurator: „o mare parte a strazilor din Iasi au fost asfaltate sau pavate cu piatra cubica, iar trotuarele aveau pavaje”. În 1883, pe 5 iunie, participa alaturi de Vasile Alecsandri si Iacob Negruzzi la inaugurarea statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare, amplasata în fata Palatului Administrativ si, ca membru al Comitetului de initiativa, rosteste „un cuvânt entuziast”. Tot în acel an participa la banchetul celor 20 de ani de la fondarea Junimii, iar fotografia – document facuta cu acest prilej îl situeaza printre junimistii de frunte. Spre sfârsitul aceluiasi an, împreuna cu Gh.Panu si A.D.Xenopol, trece de partea Partidului National Liberal, fapt ce a trezit nemultumirea junimistilor, îndeosebi a lui Titu Maiorescu. Ca membru al PNL a fost ales de mai multe ori deputat si senator, fiind desemnat sa faca parte din Comisia pentru redactarea proiectului de modificare a Constitutiei. Este perioada în care se initiaza în francmasonerie, astfel ca la 15 octombrie 1886 „i se acorda gradul de Companion în Loja Steaua României de la Iasi, urmat de gradul de Maestru.” În cel de al treilea mandat de primar, desi scurt, inventariaza necesitatile stringente ale „orasului celor 7 coline”, propunându-si sa le rezolve cu prioritate. Din nefericirea frecventelor schimbari alternative pe scena politica a României, problemele edilitare ale orasului si-au aflat împlinirea abia în cel de al patrulea mandat al sau, considerat cel mai fructuos pentru „orasul care continua sa-si spuna cu mândrie, Capitala Moldovei”. Astfel, datorita insistentei sale staruitoare la Guvern privind asigurarea fondurilor necesare pentru terminarea lucrarilor, la 1 decembrie 1896 a putut inaugura noua cladire a Teatrului National, „o impresionanta bijuterie arhitectonica a Iasului”, redând iesenilor accesul la teatru, întrerupt de incendiul din 1888, care a mistuit în întregime Teatrul Mare de la Copou. Un an mai târziu, la 21 octombrie 1897, a fost inaugurata majestoasa cladire a Palatului Universitar de pe umarul Copoului, prin care s-au deschis porti largi afluxului de tineri studiosi care se îndreptau cu multa vrere înspre studiile înalte. O preocupare de seama a primarului Nicu Gane a constituit-o introducerea tramvaielor în Iasi, dar nu „trase de cai, ca la Bucuresti”, deoarece studiul si proiectul întocmit în acest sens împunea pentru Iasi cea mai rentabila solutie: tramvaiul electric! Ca urmare, în 1898, înfiinteaza Uzina tramvaielor electrice cu scopul declarat al construirii liniilor de tramvai si a infrastructurii adiacente. Pentru alimentarea cu energie electrica a orasului si a tramvaielor, primarul Nicu Gane reuseste sa puna capat luptelor date timp de 15 ani în Consiliul Local între consilierii conservatori, adepti ai mentinerii iluminatului cu gaz aeroform si cei liberali, adepti ai electricitatii si în consecinta, „la 8 septembrie 1898, în prezenta primarului N.Gane si a altor notabilitati iesene, a fost pusa piatra fundamentala a viitoarei Uzine de Lumina”, dupa cum s-a consemnat în presa. Opt luni mai târziu (un adevarat record!), la 6 mai 1899, Uzina de Lumina a intrat în functiune „cu toate instalatiile si retelele electrice de distributie si iluminat public”. Chiar daca acest fapt de glorie ieseana era mult „defazat” în timp fata de Timisoara, la festivitatea de inaugurare tot primarul Nicu Gane avea sa declare cu emfaza: „ întârzierea a produs un bine - acela ca s-a putut adopta sistemul cel mai perfectionat (curentul alternativ monofazat! n.n.) Aceasta va însemna o epoca în dezvoltarea noastra, multumita careia orasul va avea un caracter european...” Terminându-si mandatul, peste mai putin de un an, în 1900, pe strazile orasului au început sa circule în Iasi primele tramvaie electrice, pe care si le-a dorit cu ardoare. Dar, dupa cum apreciaza memorialistii: „cea mai mare realizare a lui Nicolae Gane ca primar a fost, însa, aducerea apei potabile în oras”, deoarece dupa Unirea din 1859 sursele de alimentare cu apa a orasului au devenit insuficiente, iar în albia Bahluiului „se aruncau multe gunoaie”. Prevazator, N.Gane a încheiat un contract cu hidrologul englez Lindley pentru solutionarea alimentarii cu apa a orasului Iasi. Dupa un studiu atent acesta a propus „alimentarea cu apa de la izvoare din comuna Timisesti, aflata la circa 100 de kilometri, unde apa era însa de calitate si putea ajunge în Iasi prin conducte doar prin cadere libera, fara a mai fi nevoie de pompare.” Proiectul „aductiunii apei de la Timisesti”(functionabil si astazi! n.n.) i-a placut lui Gane, dar executia acestuia a început destul de târziu, în 1907, în cel din urma mandat de primariat al sau. Amplele lucrari realizate de o firma austriaca, folosind peste 1000 de localnici, au fost terminate de-a lungul celor patru ani de mandat, astfel ca „în 6 ianuarie 1911, zi de Boboteaza si ultima de primar pentru Nicolae Gane, în Piata Unirii din Iasi, a avut loc a apelor venite de la Timisesti”, precum a fost relatat evenimentul în presa locala si nationala. Sa notam ca în perioada dintre ultimele sale mandate a fost numit prefect de Iasi si a publicat volumele: Pagini razlete (1901), Zile traite (1903) si Pacate marturisite (1904), iar la inaugurarea, din 15 octombrie 1906, a statuii lui V.Alecsandri din fata Teatrului National, „aduce Bardului de la Mircesti un emotionant omagiu.” Sub semnul recunoasterii personalitatii sale, la 1 aprilie 1908, Nicolae Gane devine membru activ al Academiei Române. Obisnuitul discurs de receptie va fi rostit în plenul academic din 13 mai 1909, prin care a omagiat ilustra personalitate a lui B.P. Hasdeu, trecut de putin timp la cele vesnice. Raspunsul la discurs i-a fost dat de Vasile Pogor. Mai departe, în 1910, devine membru în Comitetul Teatrului National de la Iasi, al carui director era Mihail Sadoveanu. În 1914, în volumul O lupta literara, Nicolae Iorga face o ampla analiza a nuvelisticii lui N.Gane, „pe care o compara cu nuvelele lui Slavici”. Tot pe atunci, Editura Alcalay începe sa publice editia Opere complete – Nicolae Gane, ce va fi întrerupta din cauza razboiului. În vârsta de 78 de ani, la 16 aprilie 1916, la Iasi, în casa sa (devenita muzeu) de pe strada ce-i poarta astazi numele, se stinge din viata cel ce a fost junimistul si primarul destoinic al Iasului, Nicolae Gane. Organizându-i-se funeralii nationale, pe 19 aprilie, condus pe ultimul sau drum de un impresionant cortegiu, a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea, fiind omagiat dupa cuviinta de catre Mihail Sadoveanu. La cei 185 de ani de la nastere si aproape 107 ani de vesnicie, posteritatea lui Nicolae Gane a ramas la fel de luminoasa de-a lungul vremii datorita îngrijitelor reeditari ale scrierilor sale, a transformarii casei sale, de pe strada N.Gane, într-un important Muzeu al Literaturii Române , al bustului sau în bronz din fata Primariei Municipiului Iasi, cât si prin numeroasele manifestari omagiale aduse complexei sale personalitati. La Falticeni, orasul natal, primul liceu înfiintat în 1923 a fost numit „Nicu Gane”, redenumit din 1999 - Colegiul National „Nicu Gane”. În spiritul nepieritor al traditiei românesti sa-i aprindem, dar, candela neuitarii sale. Mihai Caba
