Anul acesta se împlinesc patru decenii de când am început sa public în ziare si reviste culturale. Cu nostalgie, as pune aici, la început de an, un text introductiv cu valente memorialistice pentru a marca o importanta parte a vietii mele publicistice consacrata eseului si istoriografiei populare. În toamna anului 1983, intram în lumea complicata si fascinanta a jurnalisticii. Refaceam dupa doi ani, în redactia revistei de cultura Dialog a universitatii iesene, atmosfera de entuziasm carturaresc, de emulatie literara si de curiozitate filosofica care ne animase, între 1977 si 1981, în singura clasa de stiinte umaniste din Iasi, la Liceul „Mihai Eminescu”, alaturi de fosti colegi de liceu, la invitatia Monei Antohi (atunci înca Paiu), singura ramasa neatinsa de valul epurarilor facute la revista în acel an. Cum marea noastra majoritate eram studenti la Filologie sau la Filosofie si Istorie, cu veleitati literare si cu o oarecare anvergura a lecturilor, am fost chemati sa refacem echipa revistei universitatii dupa ce aceasta fusese dezagregata de Securitate si de partid în urma anchetelor si a arestarilor din mai 1983. Desi, gratie Monei, fusesem prezent la niste spectaculoase seri Dialog, organizate de Sorin Antohi în barul Casei Studentilor din Iasi, habar nu aveam atunci de scandalul cu pricina si, cu rare exceptii, nu stiam mai nimic despre celebrii nostri antecesori: Al. Calinescu, Sorin Antohi, Dan Petrescu, Luca Pitu, Liviu Antonesei, Dan Alexe sau George Pruteanu, astfel încât, entuziasti si inocenti am început, sub discreta îndrumare a lui Andrei Hoisie si Stefan Afloroaei, o aventura intelectuala formidabila care, mie unuia, mi-a marcat definitiv destinul jurnalistic si carturaresc. Cum întâmplarea a facut ca întreaga mea copilarie sa se fi petrecut sub semnul tipografiei (parintii mei fiind absolventi de ziaristica, iar tatal meu conducând, pâna la prematura lui moarte, cotidienele din Suceava si Botosani între 1961 si 1974) am fost imediat desemnat drept secretar general de redactie, functionând ca atare între 1983 si 1986 (abia în 1988 interzicându-se aceasta titulatura pentru ca, deh, „secretar general” nu putea fi decât Ceausescu!). În aceasta nobila calitate, pe lânga fabuloasa experienta a lucrului cu tipografii si a uceniciei mele într-ale zetariei (aventuri care ar merita un volum de sine statator!) am avut privilegiul de a avea cheile redactiei revistei sfosta casa a primarului liberal Georgel Mârzescu, azi sediul administrativ-financiar al universitatiit, inutilizabil si nefunctional, alcatuit dintr-o sala lunga, umeda si întunecoasa la parterul cladirii de peste drum de Universitate unde, pe lânga mai multe masini de scris delabrate, am gasit teancuri de reviste vechi, din care mi-am încropit rapid o colectie personala (care este azi, asa cum se cuvine, la Arhivele Nationale Iasi). Eseurile si articolele din acele reviste de colectie, cu tusa lor erudita si ironica, cu viziunea comparatista si critica, în raspar cu stilul oficial si cu gastile literare, configurând marca stilistica a „Grupului de la Iasi”, mi-au dezvirginat mintea si as plasa oricând ca surse ale modelarii mele culturale ulterioare eseul lui Luca Pitu despre Lévi-Strauss citind Fratii Jderi, cronicile lui Dan Petrescu facute Cenaclului de Luni sau altor monstri sacri ai literaturii oficiale, studiul lui Sorin Antohi despre Eufrosin Poteca si începuturile utopismului românesc, „raderea” exemplara (care se intitula, daca nu ma însel, chiar „Pieta”) a lui Nichita Stanescu facuta de Dan Alexe, eseurile lui Liviu Antonesei si Valeriu Gherghel sau delicioasa si inimitabila „Divina Parodie” a lui George Pruteanu. Sau întâlnirea cu textul socant pentru stilistica acelor timpuri, inovator si ucigas, perfecta descriere a cacofoniei morale, politice si, da, literare a vremii pe care l-a publicat Dan Petrescu, în nr. 91 din 1982 sub titlul neobisnuit de „Senzationala relatare a sorei sinucigase Geanina despre care s-a scris si la ziar”. Ca un clipit complice cu acele vremuri stranii si irepetabile, ca o reverenta fata de întâlnirile si lecturile mirabile care m-au format ca jurnalist si scriitor, mi-ar placea sa preiau pentru acest moment evocator titlul unui articol de-al lui Dan Petrescu, care mi se pare emblematic pentru misiunea unui „diarist” lucid si critic: „Zile de fior si râs”, chiar daca fostul disident iesean experimenteaza mai nou o forma extrema de mizantropie, fiind complet retras si de necontactat, astfel încât trebuie sa o fac fara a-i obtine acordul. Am publicat câteva dintre reactiile mele scriitoricesti din acest colt de pagina într-un volum care se intitula „Jurnal ad-hoc” si cred ca tot ceea ce scriu aici, de aproape 500 de saptamâni e o forma de jurnal, adica de consemnare holgrafica, sintetic-descriptiva si stapânit-subiectiva a unor fragmente de istorie traita sau rememorata, fie ca e vorba de evenimente, oameni, carti sau stari. Desigur, un fals jurnal pentru ca sunt mult prea lenes (pardon, prea comod!) ca sa tin jurnal. Desi avid de informatii si atent la tot ce se întâmpla în jurul meu, detest bârfa si nu am nicio problema de ego astfel încât sa simt nevoia de a lasa posteritatii platitudini sau informatii despre mine, cu toate ca, recunosc ca apreciez de multe ori, ca istoric, rostul jurnalului în decriptarea unor arome ale trecutului, inaccesibile prezentului. Jurnalul este, totusi, expresia cea mai vie si emotionanta a literaturii subiective si, în ceea ce ma priveste, nu ma simt pregatit sa evoluez la acest palier nici uman, nici din punct de vedere literar sau istoric. Mai e ceva; jurnalul este, de asemenea, o sursa importanta de informatii care necesita totusi o decriptare nuantata, rafinata si complexa precum si o buna cunoastere a contextului. Patania lui Mircea Eliade, caruia i s-a montat si lansat, în 1972, în bizara publicatie israeliana de limba româna „Toladot” (aparuta doar în acel numar unic!), un exploziv dosar politic pe baza unor notatii mai mult sau mai putin subiective din jurnalul inedit atunci al prietenului Mihail Sebastian, e mai mult decât revelatoare asupra semnificatiei pe care o fraza fulguranta o poate capata, câteodata, în posteritate. Nu întâmplator în literatura istorica de specialitate jurnalul este clasat, pe drept cuvânt, în seria surselor secundare, nu în sensul valoric, ci ca obiectivitate a informatiei. Ceea ce nu înseamna, fireste, ca jurnalul nu ar fi de interes pentru istoric, ci doar ca el trebuie folosit cu precautie ca izvor si ca referinta ultima pentru restabilirea adevarului. În ce ma priveste, nu am scris, deci, în aceste patru decenii, nici un fel de jurnal, ci doar o consemnare mai mult sau mai putin lucida si artistica, dupa puteri, a unor zile de fior si râs. And still counting... Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
