În ultima instanta, simtim ca îmbatrânim nu din cauza trecerii anilor, a „bilantului contabil” prea bogat în întâmplari sau evenimente vazute ori traite, ci pentru ca, uneori, tânjim fara explicatii dupa acele vremuri „preindustriale” sau „premoderne”. Avem senzatia ca îmbatrânim, nu pentru ca timpul se scurge implacabil, ci întrucât, din când în când, mai ales în pragul sarbatorilor de iarna, ni se face dintr-odata dor de copilarie, de parfumul florilor de salcâm, de mirosul de iarba abia cosita, de mersul cu uratul, de aburul colacului rumen si proaspat scos din cuptor, de privirea senina, usor melancolica si infinita de blajina a bunicilor. Simti ca îmbatrânesti nu atunci când parul începe sa-ti devina argintiu si sa-ti cada, când oasele îti trimit avertismente aparent fara motiv, când reflexele încep sa te tradeze pictându-ti vesmintele cu stropi de ciorba sau când nu îti mai aduci aminte cu rapiditate de ce ai coborât din dormitor în biblioteca; batrânetea îti da târcoale, poate, atunci când remarci ca viata se transforma pe nesimtite într-o colectie ampla si controversata de evenimente remarcabile, când impulsul de a-ti face primul bilant devine irepresibil. M. Sorescu avea dreptate: „Vine o vreme/ Când trebuie sa tragem sub noi/ O linie neagra/ Si sa facem socoteala”. Pentru mine, aceasta contabilitate provizorie si în partida simpla a vietii începe sa consemneze cu destul cinism un numar oarecum îngrijorator de asemenea întâmplari, deopotriva faste, controversate sau de-a dreptul nefericite. Am prins deja prabusirea comunismului, o mare criza economica, o pandemie si un razboi la hotarele tarii. Însa, înainte de orice, am fost parte implicata în ceea ce Huntington ar denumi ciocnirea civilizatiilor, care, în ceea ce ma priveste, s-a manifestat fara menajamente si aproape contondent la caminul cultural din satul nasterii si copilariei mele. În a doua jumatate a anilor 1980, devenisem elev de liceu la Iasi, nu atât dintr-o sete neostoita de cunoastere, cât din dorinta de schimba balia cu dusul si de a evita aproape predestinata cariera de carutas la C.A.P. Ma orasenizasem întrucâtva fortat, iar revenirile în satul de bastina – în general, cu ocazia vacantelor – mi se pareau, pastrând proportia, similare întoarcerii revolutionarilor pasoptisti de la Paris, desi stiam aproape pe de rost Epigonii, o poezie eminesciana, care, în context, nu-mi suna foarte încurajator. Ma modernizasem subit si priveam cu oarecare superioritate peisajul rural. Statul la umbra în salile de clasa si în dormitorul de la internat îmi pazea tenul de vânt si soare, iar trecerea de la hârlet, la pix asigura mâinilor mele o piele de invidiat, care contrasta strindent cu fata arsa si palmele aspre ale fostilor colegi de gimnaziu, ramasi acasa pentru a construi cea mai performanta agricultura din lume, dupa cum ni se reamintea seara de seara la Telejurnal. Însa cea mai profunda schimbare venea din sfera muzicala. Copil fiind, îmi petreceam sarbatorile de iarna la balul din sat, privind cu o curiozitate nedisimulata dansatorii si, mai ales, orchestra formata, de regula, din trei artisti populari de anvergura locala. Stateam lânga scena, fascinat de Gheorghe a' Floarei, capabil sa bata „doba” o noapte întreaga, fara ca ceilalti doi tovarasi si chiotele chefliilor din sala sa-i strice somnul în vreun fel. Mergeam la nuntile din sat unde repertoriul era asigurat de mos Ion Rusu, fratele bunicului meu matern, sau de lautari din satele vecine. Or, contactul cu lumea urbana mi-a schimbat dramatic preferintele, trecând aproape peste noapte de la Vatamanu si Buhon, la Modern Talking, C.C. Catch sau Bad Boys Blue. Mai mult, eram cât se poate de hotarât sa occidentalizez lumea indigena, chiar daca acest lucru însemna o „momitareala” (A. Russo), adica, maimutareala, a culturii disco din vestul Europei, importata clandestin prin caminele de nefamilisti din periferia ieseana. Spre disperarea multor consateni, puneam umarul la schimbarea directiei în cultura bastinasa, importând din lumea urbana sau periurbana ceea ce Maiorescu numea, cu mai bine de un veac în urma, drept „forme fara fond”. Îmi erau alaturi alti colegi de generatie, alde Copac, Dorel, Costachi, Baietu sau Pardon, ultimul dintre ei, un „bonjurist” veritabil, scolit înca din clasa a cincea la liceul de arta de pe malurile Bahluiului, poreclit astfel din cauza faptului ca repeta obsesiv acest cuvânt, confirmare suprema a tezei vehiculate de P. Eliade, privind influenta franceza asupra culturii române. Însa noi – „pantalonarii”, „bonjuristii” sau pro-europenii, asa cum am fi fost etichetati în prima jumatate a secolului al XIX-lea – eram minoritari si „dadeam discoteca” într-o sala de mici dimensiuni, în cladirea caminului cultural din localitate, într-un soi de anexa, despartita de sala mare, aflata sub hegemonia înca incontestabila a poporanistilor, printr-o usa al carei geam era pe jumatate spart. Curentul „globalist”, cosmopolit, „sorosist” era înca firav pe malurile Miletinului, în raport cu cel al „suveranistilor”, mari amatori de hore, sârbe si, mai ales, batute (nu doar în plan muzical). Însa n-a trecut mult timp pâna când, atrasi de mirajul occidental – în sensul ca sala descendentilor directi ai lui Decebal se învecina la apus cu a „discotecarilor” –, multi dintre cei care frecventau balul cu religiozitate si-au scuipat în sân si s-au alaturat sectei disco. Atunci a devenit manifest un conflict ce mocnea de ceva vreme în lumea satului meu. Fiind vorba de un razboi cvasi-cultural, scena nu putea fi alta decât cea a caminului din localitate. Acesta functiona în Satul Vechi, în cladirea fostei scoli, peste drum de casa lui Polonic, bucatarul unei ferme agricole din localitate, care si-a dobândit faima – bucatarul, nu ferma – nu prin stele Michelin, ci ca urmare a instrumentului cu care rezolva fara drept de apel reclamatiile legate de calitatea mâncarii servite tractoristilor si zilierilor. Aici, la camin, se întâmplau multe. De pilda, aici am vazut pentru prima data cu ochii mei – ca si cum as putea vedea cu ochii altuia!?! – cum, la ceas de seara, se faceau si se desfaceau juraminte, cum se nasteau iubiri pe viata si cum se consumau ele pâna la ziua, mai mult sau mai putin zgomotos, în lanul de popusoi din imediata apropiere, fapt ce ma scandaliza, dar îmi turna în suflet, trebuie sa recunosc, un strop de invidie. La camin s-a produs aceasta cumplita înclestare, acest veritabil razboi peloponesiac, dus între fortele pe care E. Lovinescu le-ar denumi „revolutionare” si „reactionare”. Negri de suparare ca le furam adeptii si râvneam la sala lor, „suveranistii” au trecut la amenintari si intimidari, folosind argumente deloc „metafizice” sau socratice. „Dezbaterile”, lipsite de menajamente, faceau dese trimiteri la organele genitale ale mamelor celor implicati. Pumni amenintatori sfâsiau cu nonsalanta aerul, desi, treptat, temperatura discutiilor scadea. Dintre cele cinci degete strânse, înclestate si plimbate amenintator, sub forma pumnului, în imediata apropiere a barbiei adversarilor, doar unul – de regula, cel mijlociu, asa-zisul digitus impudicus – mai ramânea ridicat, cu valoare simbolica, pentru a transmite viziunea despre lume si viata a rivalilor, consfintind, totusi, un salt civilizational imposibil de imaginat cu ani în urma, când disputele erau transate cu ghioaga. La sfârsitul ostilitatilor, „discotecarii” au ocupat sala mare, trimitându-i pe traditionalisti în anexa, care se uitau acum, prin geamul spart, la cei ce se bâtâiau pe ritmuri „satanice”, adica, occidentale. Sub ochii mei, un nou tip de societate înlocuia ordinea arhaica; mureau definitiv „ochinca” si „camesa” populara. Apunea (definitiv, oare?) lumea veche, lasând loc unei civilizatii noi, una moderna, „industriala”. În marsul inexorabil al istoriei, orânduirea „industriala”, pretins urbanizata, o înlocuia pe cea eminamente agrara, a bunicilor si a strabunicilor mei; iar eu eram un vehicul mai mult sau mai putin constient al acestei metamorfoze ireversibile. (Totusi, ce poate fi mai disonant decât sa vorbesti despre civilizatie „industriala” la Plugari?!?) Hora si lautarul aveau sa dispara complet din decor. Pentru a evita „exterminarea culturala”, poporanistii s-au lasat asimilati. Nu se mai holbau la noi prin geamul despartitor, ci ni s-au alaturat de teama inconvenientelor singuratatii. „Doba”, acordeonul si trompeta fusesera definitiv înlocuite cu magnetofonul Kashtan sau, ulterior, cu casetele TDK, de pe benzile carora lumea asculta doar cântece în limba lui Shakespeare, fara sa înteleaga mare lucru. În numai câtiva ani, se trecuse de la dansul ciobanasului, la Guns N' Roses. Mi-au ramas proaspete în minte scenele în care Hant sau Cocostachi (cu doi de „co”, altul decât Costachi, prietenul meu) ma rugau sa pun „piesa aia de noua minute”, nefiind în stare sa articuleze, pur si simplu, November Rain. Mi-s limpezi în cap momentele în care ma insinuam aparent întâmplator pe lânga vreo fata, stiind ca urmeaza sa cânte Axel Rose, înarmat pâna în dinti cu citate dintr-un volum de aforisme cu coperte rosii, pe care am fost silit sa-l achizitionez de la Gostat, în ultimii ani ai comunismului, când am vrut sa cumpar doua-trei kilograme de mere. Invitam fetele la dans, decis sa-mi exploatez toata persuasiunea de care eram în stare, apoi taceam ca o momâie, minute în sir, dupa o metoda ce avea sa fie perfectionata si brevetata, trei decenii mai târziu, de domnul presedinte Iohannis. Le încurcam, le nedumeream atât de mult cu tacerea mea, aparent planificata, „chitita” si „adânca”, plina de întelesuri filosofice, încât bietele fete nu mai întelegeau de ce le invit la „bluz”. Totusi, pentru mine, lumea aceea arhaica – intima, simpla si dulceaga, comoda si usor anchilozata, cu amestecul ei inconfundabil de miresme –, la rasturnarea careia contribuisem semi-constient, în Batalia de la Camin, avea sa moara definitiv în ziua în care bunica materna mi-a trimis vorba ca, atunci când voi veni acasa, de la Iasi, în vacanta de Craciun, sa-i aduc o „sfoara cu covrigi”. Eram deja student, bunicul murise de ceva vreme, iar biata de ea nu mai avea forta fizica sau psihica sa-si coaca pâinea si colacii în cuptorul matusii Jenitaa lui Rohozneanu. Lumea colacului facut pe vatra si aburind în ajunul Anului Nou, a merelor din pomul de soi vechi din fata casei sau a perelor pastrate în sacul cu grâu peste iarna, cu care bunicii ma asteptau nerabdatori si plini de emotie sa le calc pragul cu Plugusorul si Sorcova, se ruina si n-avea sa se mai întoarca vreodata. În ultima instanta, simtim ca îmbatrânim nu din cauza trecerii anilor, a „bilantului contabil” prea bogat în întâmplari sau evenimente vazute ori traite, ci pentru ca, uneori, tânjim fara explicatii dupa acele vremuri „preindustriale” sau „premoderne”. Avem senzatia ca îmbatrânim, nu pentru ca timpul se scurge implacabil, ci întrucât, din când în când, mai ales în pragul sarbatorilor de iarna, ni se face dintr-odata dor de copilarie, de parfumul florilor de salcâm, de mirosul de iarba abia cosita, de mersul cu uratul, de aburul colacului rumen si proaspat scos din cuptor, de privirea senina, usor melancolica si infinita de blajina a bunicilor. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
