Daca ar trebui sa folosesc o imagine parabolica pentru perceptia muzicii sale, atunci, fortând un pic accentele, as spune ca la auzul uverturilor si simfoniilor sale pâna si pietrele de pe caldarâm se trezesc din amortire si încep sa danseze transformându-se când în niste clape de pian, când în niste imense clape de armonica. Anul acesta, de Bunavestire, zi în care se schimba la fata lumina, am avut norocul sa vizitez la Barcelona Sagrada Familia. Desigur, vazusem catedrala de mai multe ori. Dar din teama de a nu fi dezamagit, nu am avut curajul sa pasesc înauntrul ei. Am avut parte de un spectacol grandios. A fost o revelatie. Am simtit acolo, pret de o ora, cât am stat înauntru, prezenta divinitatii sub forma golului, a absentei, ce reverbera parca în fiecare particica a fiintei mele, facând-o sa vibreze la unison cu transcendentul. Atunci am înteles ca si absenta trebuie perceputa ca o miraculoasa prezenta. Am simtit atunci ca invizibilul devine vizibil si neauzitul se acopera de sunete si soapte. Spatiul dinlauntru catedralei semana cu un acvariu umplut cu o apa de ivoriu. Înlauntrul lui în loc de pestisori de aur pluteau fiintei translucide, venite probabil din alte dimensiuni, pentru a ne potenta pentru o clipa revelatia. În primul rând m-a uimit lumina. Dar si sunetele oarbe, sclipind undeva în umbra nevazuta. Culorile si formele filtrate prin vitraliile ei geometrice se schimbau în fiecare clipa, în functie de unghiul în care era pozitionat vizitatorul, dar si de starea sa interioara care prin unde nevazute se revarsa în exterior, contopindu-se cu lumina ce se ondula în catedrala. Era o lumina vie, miraculoasa, prin care golurile se transformau în diferite forme, umplând cu sunetul lor neauzit tot spatiul din interiorul catedralei. Simteai ca acolo s-au adunat nu numai toata poezia, si toata muzica, dar si toate marile creatii ale lumii. Desi vitraliile reprezentau forme geometrice, lumina ce trecea prin ele ondulându-se în spatiul gotic din interior reproducea pret de câteva clipe Cina cea de taina, reproducea si scena nasterii lui Isus, si alte pasaje descrise în evanghelii, dar si patimile Mântuitorului. Aceasta senzatie o am si atunci când ascult poemele simfonice si valsurile lui Eugen Doga. Dar si confesiunile din volumul publicat recent la Ed. Priceps Edit, Memoria ploilor de vara. Daca ascultând uverturile, corurile, tangourile si liedurile sale, percepem o parte din misterul universului din noi, dar si din afara noastra, citindu-i amintirile începem sa întelegem cum au luat si iau nastere aceste creatii muzicale. Marturisesc ca pentru mine nasterea unei simfonii e de neînteles. Îmi dau seama cum se naste o poezie si cum se naste un tablou. Dar modul cum se naste o simfonie ramâne pentru mine o enigma. Probabil e vorba de intuitie. Dar de o altfel de intuitie, decât cea pe care o percepem noi. „Compozitorii - spune Eugen Doga - transcriu doar ceea ce a compus Dumnezeu.” Da, sigur ca da. Cum ar putea fi altfel? Se spune ca muzica e matematica pura. O matematica a sunetelor. Iar poezia o matematica a metaforelor. În poezie gândurile noastre se materializeaza în cuvinte. În muzica însa ce se petrece? Acolo avem de-a face cu sentimente si idei, transmise prin intermediul unor sonuri. Cum de a fost posibil ca Beethoven sa compuna Simfonia a 9-a când era surd? Cum altfel decât ascultând cu urechea sa interioara infinitatea de sunete si acorduri risipite în Univers? Cum altfel decât transcriind pentru noi muzica divina care se aude în empireu? Lui Beethoven, simfoniile i s-a relevat sub forma unei ecuatii nesfârsite, compuse nu din cifre, ci din note muzicale, ce depasesc prin profunzimea lor ecuatiile lui Newton si Einstein. Aceasta muzica vine din înalte sfere ceresti. Acolo e salasul ei. Compozitorilor le e dat s-o fure si s-o aduca pe pamânt, lasând-o mostenire semenilor lor. Desigur, pentru a o aduce pe pamânt e nevoie de sacrificiu. De singuratate. „Singuratatea - afirma Eugen Doga - este o întemnitare teribila în sine a sinelui.” Si în acelasi timp singuratatea întemnitata e si muzica. O muzica ce trece peste toate granitele lumii materiale, patrunzând în sufletele si în constiinta muritorilor sub forma unor spirale sau mai degraba a unor aureole de lumina, asemanatoare cu cele pe care le vedem în icoanele ce împodobesc bisericile noastre rasaritene. „Orice act de creatie e un miracol”, spunea tot Doga. „Iar compozitorul - o aschie de dumnezeire!” Creatia e mister pe care nu-l putem dezlega. Caci daca l-am dezlega, nu am mai putea crea nimic, si niciodata, caci harul acesta ne-ar fi luat pe totdeauna. Dezlegând misterul, ne-am anihila impulsul ce ne împinge spre creatie. Unii sunt de parere, împingând ideea spre absurd, ca însusi Creatorul lumii nu are nici el acces sa dezlege tainele creatiei sale. Ele vin dintr-un impuls interior. Daca le-ar dezlega, poate ca timpul s-ar opri în loc, iar lumea lui s-ar destrama, prabusindu-se în hau. Dar dincolo de scepticismul sau privind posibilitatile cunoasterii legat de modul prin care se naste o opera artistica, Eugen Doga a fost obsedat sa înteleaga - si asta înca din anii fragezi ai copilariei - tainele creatiei muzicale, dar si tainele creatiei în general. Multe din evocarile cuprinse în Memoria ploilor de vara pot fi luate în acest sens drept marturie. „Muzica m-a preocupat foarte mult de când îmi amintesc. La început parintii mi-au cumparat o toba în care bateam cu bete.” Jucându-se, copilul Eugen devine curios sa vada ce e în interiorul instrumentului sau muzical. Drept care îl sfarâma în bucati. În interiorul tobei nu era nimic. Era golul. Si acest gol în momentul în care era închis într-o carapace emana muzica. La fel cum emana, de pilda, cochilia unei scoici imitând zgomotele îndepartate ale valurilor marii. Toba imita alte sunete, ceva mai razboinice, care te trimit la dansurile tribale sau la marsurile militare. Scena aceasta a sfarâmarii tobei si a descompunerii armonicii, ca si cadrul general în care e plasata actiunea, lumea saracita de dupa razboi, îmi aduce aminte de Toba de tinichea a lui Gunter Grass, dar si de filmele lui Tarkovski, de Copilaria lui Ivan si de celebra scena din filmul Rubliov, cea legata de turnarea clopotului. Daca în Rubliov, copilul, bazându-se pe revelatie, reuseste sa toarne clopotul, în Memoria ploilor de vara, copilul Eugen Doga descompune toba si apoi acordeonul pentru a întelege golul în care se ascunde divinitatea sunetelor. Dar copilul si adolescentul Doga nu doar sfarâma instrumentele, ci le si construieste. Construieste o sanie cu volan. Construieste si o mandolina dintr-o sita de cernut malai ce atârna agitata într-un cui, si asta în perioada foametei din Basarabia. Instrumentul care-l obsedeaza însa în acei ani e patefonul. Micutul Doga îl asambleaza dintr-un capac de cratita si un disc de vinil crapat, gasit într-o transee. Unghia de la degetul sau arator îi va servi de drept ac pentru a scoate sunetele asemanatoare scârtâitelor portilor si tânguirea bisericilor golite de icoane si transformate în magazii si grajduri de catre bolsevici în Transnistria natala. Punctele nodale ale existentei sale sunt chipul mamei, casa parinteasca si Chisinaul. Si chiar daca între timp casa sa natala s-a prefacut în praf si pulbere, precum micuta armonica demontata în copilariei, în amintirea lui ea a ramas vie, precum o prisma ce descompune lumina în note muzicale. Imaginea Chisinaului din cartea lui Eugen Doga e una superba. Mergând pe strazile lui în anii adolescentei, compozitorul îl aseamana cu un radio montat din fire de telefon strânse din transeele ramase dupa razboi. Dar iata si pasajul cu casa: „Casa, casa mea cea mai enigmatica si cea mai scumpa din lume. Nu pot sa spun de ce mi-e scumpa si ce ma atrage atât de mult la ea... Aici am simtit pentru prima data si am pastrat pentru totdeauna caldura buzelor mamei, gingasia mâinilor ei, vocea melodioasa si fermecata pe care te-ai mira s-o poata cuprinde toata gama din orga Universului.” Chisinaul, în viziunea compozitorului, e si el o casa, casa lui spirituala, plina de partituri, de amintiri, si sunete, un fel de Sagrada Familia, din care se aude, din când în când, o muzica divina. Dar iata cum arata si primele imagini ale Chisinaului în ochii copilului plecat la studii Eugen Doga: „Când paseam pe strada Lenin, mi se parea ca tot cerul era împletit cu un fel de sârme: de la tramvaiele care mergeau pe acolo, de la lumina strazii, de la niste linii din perioada interbelica ramase înca nedezmembrate.” Chisinaul din anii de adolescenta ai lui Eugen Doga seamana cu aparatul de radio construit de el în casa natala. Prin urmare, nu e de mirare ca în interiorul lui sa salasluiasca, agatata de sârmele ghimpate, inima lui Dumnezeu. Eugen Doga e un mare compozitor si un mare spirit. Cu siguranta cel mai mare pe care l-a dat spatiul românesc în perioada postbelica. Muzica lui e deopotriva profund nationala si universala. Daca ar trebui sa folosesc o imagine parabolica pentru perceptia muzicii sale, atunci, fortând un pic accentele, as spune ca la auzul uverturilor si simfoniilor sale pâna si pietrele de pe caldarâm se trezesc din amortire si încep sa danseze transformându-se când în niste clape de pian, când în niste imense clape de armonica. Compozitiile sale muzicale seamana cu pasarile maiestre ale lui Brâncusi. Semana si cu Masa tacerii, si cu Coloana infinita. Dar oare de ce elita noastra culturala nu-i acorda nici azi, în spatiul românesc, vorbesc în special de Bucuresti, nu de Iasi sau de alte orase mari ale tarii, cinstea cuvenita? Nichita Danilov este scriitor si publicist
