În zilele noastre opera de arta a devenit perisabila. Ea are o existenta efemera. Cine mai are nevoie azi de capodopere? Azi arta si-a redescoperit caracterul ei efemer. E doar un spectacol, care poate fi la nevoie repetat, montat din nou cum se monteaza o piesa de teatru. Arta este o problema strict personala a fiecarui creator, si daca e o problema personala, arta nu poate avea sfârsit, caci de fiecare data când va aparea un nou artist, atunci se va deschide o noua fereastra în zidul care separa cognoscibilul de incognoscibil, si vazutul de nevazut, îmi spunea deseori, pe la mijlocul anilor 1990, un tânar artist plastic, Dan Zbarcea, care încerca sa tina un echilibru între traditie si inovatie, fapt care, pare-se, nu i-a prea reusit, caci la un moment dat, satul de teorii, si tot felul de experimente, Dan Zbarcea a abandonat pictura, si a plecat, luându-si cu el toata familia, sa-si caute un alt rost în Canada; de atunci n-am mai auzit nimic de el. Zilele acestea imaginea lui mi-a revenit în memorie. În plus, facând un pic de ordine printre hârtiile mele, am dat peste un dialog pe care-l purtasem pe vremuri. Dialogul mi s-a parut a fi actual si azi. Extrag din el câteva idei. Indiferent de ce generatii se vor succeda dupa noi, îmi spunea el, arta nu poate avea sfârsit. Daca însa privim arta din punct de vedere al evolutiei mijloacelor artistice, arta a murit de mult, asa cum are tendinta sa gândeasca, de pilda, vârful de lance al artei experimentale iesene, Matei Bejenaru, reprezentatul Perifericului. Dar nu numai Matei Bejenaru, ci aproape multi dintre artistii Noii Europe gândesc dupa un astfel de calapod. Europenii sunt niste cautatori, îi intereseaza aventura, experimentul. Ei au tendinta sa descopere din când în când, chiar si în domeniul artei, un nou continent si sa arda corabiile. Dupa un timp însa constata ca descoperirea lor nu-i altceva decât o himera si atunci se întorc, dupa nenumarate ocolisuri, în locul unde au plecat. Ce revolutii se mai pot face în arta dupa experimentele traite la acea mai înalta tensiune de un Van Gogh sau de un Pablo Picasso? Arta tine de mistica, de religie interioara, dar noi am iesit din zona trairilor religioase, si am ajuns într-un punct mort. Totusi, i-am spus atunci tânarului Dan Zbarcea, încercând sa împing dialogul spre o zona nu prea confortabila, oare am putea vorbi de un sentiment religios si în cadrul artelor experimentale. Când l-am vazut pe Matei Bejenaru suspendat la câtiva zeci de metri de bratul unei macarale, mi-am continuat expunerea, înconjurat de un stol de corbi, în spatele unor blocuri de beton, rostind sacadat, ca si cum ar fi înaltat un imn lui Dumnezeu, cifre în gol, am avut senzatia ca am în fata ochilor un nou profet biblic, transferat printr-o contorsiune a timpului, în lumea contemporana. Aceeasi senzatie am avut si atunci când l-am urmarit cum sta îngenuncheat în Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, citind de la un capat la altul Dictionarul explicativ al limbii române. Nu stiu exact cât a durat experimentul sau. Din câte am înteles, vreo doua zile si doua nopti, cu pauzele de rigoare. A fost o demonstratie, dar si un act de patriotism, pe care doar un anahoret l-ar putea face. Gestul sau a fost unul donquijotesc. Gestul lui a fost unul sublim, rezultatul însa a fost îndoielnic. Dar poate ca tocmai lipsa de efect imediat, ridica actul lui la un înalt grad de a percepe si a face arta. În acest sens, cred ca experimentul poate atinge o zona foarte sensibila a realitatii, o zona mistica. Sau poate ca nu. Nu trebuie sa ne îmbatam cu apa rece, mi-a raspuns tânarul artist. Sa nu confundam lucrurile si sa nu amestecam arta cu religia sau filosofia. Prin experiment, ne întoarcem undeva într-o zona de spectacol specific ritualurilor mistice din epoca tribala a omenirii, dar si din epoca Egiptului faraonic, cea biblica, când arta era o îmbinare între muzica, poezie, dans, si când artistul, practicând-o, ajungea la revelatie, intrând în contact cu fortele ascunse în inconstientul lui si în inconstientul celorlalti. Când experimentul atinge aceasta zona, putem spune ca avem de-a face cu arta pura. Când însa experimentul exclude aceasta zona, atunci putem vorbi de arta cu program. Cred ca Perifericul lui Matei Bejenaru, folosind limbajul matematic, din domeniul tehnicii, al statisticii, dar si din domeniul artistic, a atins de multe ori gratuitatea, dar si sublimul. Pentru arta ieseana, Matei Bejenaru a fost un înainte mergator. Perifericul a fost un moment de cotitura în istoria locului. Pornind de la aceste constatari, m-am întrebat daca diferitele forme ale noii arte, cum ar fi performace-ul sau happening-ul sau altele, influenteaza modul nostru de perceptie asupra artei clasice. Sa luam de la Renastere încoace, mi-a spus Zbarcea. Caci de la Renastere pâna aproape de secolul XX, arta a intrat într-o perioada de hibernare. În ciuda unor mari artisti care au lasat în urma lor nenumarate capodopere, arta n-a cunoscut schimbari majore. La început ruptura puternica s-a produs între gotic si Renastere. Dar de la Renastere si pâna la impresionism si expresionism nu s-au produs mari rasturnari de conceptii si de forme. Abia la sfârsitul secolului al XIX si începutul secolului XX, în materie de arta s-au produs mutatii fundamentale. Aproape nu-ti vine sa crezi prin ce socuri si prin ce trepidatii a trecut arta. Sa ne gândim numai la un Gauguin, la Van Gogh, la Vamesul Rousseau, la Edvard Munck, la Picasso, la Chagall sau la Dali sau la avangarda... Ei au zguduit conceptul de arta din temelii. Nimeni nu credea ca o astfel de revolutie e posibila. Dar uite ca a fost. S-a reînnoit în aceasta perioada totul de la A la Z, te uiti si te cuprinde frica. Simti ca nu mai poti înnoi nimic. Si atunci ce faci, te întorci la vechile forme ale artei sau împingi experimentul dincolo de limitele posibilului? La mijlocul secolului XX, arta a intrat din nou în criza, si au aparut si experimentele. S-a negat nu numai fondul, ci au fost puse sub semnul întrebarii si mijloacele de expresie. Experimentalismul asa a venit. Dar, la un moment dat, s-a ajuns si aici într-un punct mort. De la lavaboul aflat la Muzeul Guggenheim din New York unde Maurizio Cattelan a expus un vas de WC facut din aur si denumit America, invitând vizitatorii sa se usureze în el în timpul vizitei si pâna la experimentul unui alt artist care, iar dupa ce a ingurgitat tot felul de vopsele, a facut clisma, împrastiindu-si continutul pe o pânza n-a fost decât un pas. E posibil ca pasul legat de ingurgitare sa fi fost primul, iar vasul de WC realizat din aur urmatorul. Ambele experimente vorbesc însa despre o criza a artei. Scopul nu mai e acelasi: realizarea unei opere de arta care sa reziste timpului. În zilele noastre opera de arta a devenit perisabila. Ea are o existenta efemera. Cine mai are nevoie azi de capodopere? Azi arta si-a redescoperit caracterul ei efemer. E doar un spectacol, care poate fi la nevoie repetat, montat din nou cum se monteaza o piesa de teatru. Întrebarea pe care ne-o punem, pornind de aici, e însa urmatoarea: putem considera rezultatul unui astfel de experiment cum au fost cel al lui Maurizio Cattelan, sau celalalt, legat de clisma, o opera de arta? Greu de spus. Bunul nostru simt ne determina sa ne apropiem cu maxima prudenta fata de astfel de subiecte. Daca vopselele ejectate prin intermediul sfincterului pe o pânza întinsa pe un sevalet pot înlocui un tablou, atunci si gainatul pasarilor pe umerii unei statui ar trebui considerat tot o opera de arta. Sau, si mai rau, excrementele gasite la un colt de strada ar trebui sa fie percepute în acelasi fel. Dar oare o opera de arta se naste din hazard fara nici un efort de vointa din partea creatorului? E ca si cum ai lua un tub de vopsele si l-ai stoarce deasupra unei pânze, dupa care ai da cu matura. Indiferent ce eforturi va face sau nu va face un artist experimental, problema înnoirii mijloacelor de expresie a artei ramâne aceeasi. Fondul si forma se reînnoiesc doar pentru un timp. Cei care vin dupa si fac experimente, vor clama întotdeauna asemenea dadaistilor de altadata: tot ce s-a facut pâna la noi nu reprezinta altceva decât gunoi istoric. Dar iata ca gunoiul acesta istoric nu mai gaseste azi prea multa audienta la public. Azi arta se întoarce încetul cu încetul spre formele sale clasice transpuse într-o prescriptie postmoderna. Însa experimentul, dupa cum am spus, poate da nastere si la efecte neasteptate. El ar putea duce omul în zona unor trairi profunde. Din câte am observat, oamenii au începu sa caute o anumita religiozitate a experimentului. Înlauntrul faptul marunt, ei cauta nu contingentul, ci transcendentul. Pluteste ceva nefast în aerul epocii noastre. Traim într-o perioada de angoasa sociala. Omenirea are însa nevoie nu numai de crize, de tulburari sociale, ci si de stabilitate. În prezent, arta a intrat într-un con de umbra. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul acesta e benefic pentru conditia artistului. În sensul ca arta ar trebui sa fie deschisa doar celor initiati. În Evul Mediu când un taran se ducea sa vada o catedrala gotica, în constiinta lui se producea o adevarata revelatie. Vederea catedralei îi crea senzatia ca s-a întâlnit cu Dumnezeu. Astazi un astfel de fapt nu se mai întâmpla. Traim acum într-o civilizatie a imaginii, a televiziunii, a videoclipurilor, a linkurilor si a filmuletelor facute pe youtube. Omul a devenit o entitate mult mai comoda decât semenii sai din alte veacuri. De la masa lui de lucru, apasând pe un buton, el ingurgiteaza tot ce i se da. Oare avem noi astazi nevoie de un astfel de consumator de arta? Nu e el nociv pentru noi? Multi dintre artistii tineri, mi-a spus Zbarcea, percep arta ca pe un fenomen misterios. De fapt trairea religioasa n-o putem limita doar la Evul mediu sau la alte timpuri de mult apuse. Întâlnim aceasta traire si la Matei Bejenaru, si la alti artisti experimentali. Si daca întâlnim la ei, întâlnim aceeasi pofta de absolut, manifestata sub diferite forme, si la o parte din marele public. Sa nu disperam. Nichita Danilov este scriitor si publicist
