Interesat mai mult de operele artistilor decât de vietile lor, aflasem doar anecdotic de caracterul extrem de dificil al lui Picasso, cât si de tumultuoasa viata romantica. Însa cartea lui Gilot, completata ulterior cu fragmente din alte relatari (printre care „Picasso, bunicul meu” a Marinei Picasso, nepoata de la fiul Paolo, din casatoria cu balerina rusa Olga Khakhlova), m-au facut sa înteleg o parte din ura pe care unele femei o au fata de barbatul Picasso, ca reprezentant al unui model masculin. Chiar în contextul Timisoarei – Capitala Europeana a Culturii, cel mai important eveniment muzeal al anului se anunta a fi „Efectul Picasso”, expozitie formata din 46 de lucrari ale artistului spaniol, la Muzeul de Arta Recenta din Bucuresti (important de mentionat – o initiativa privata, care împlineste 5 ani în toamna), carora li se adauga 65 de lucrari ale unor artisti români inspirati de Picasso. Organizata în parteneriat cu Musée National Picasso din Paris, expozitia a fost deschisa pe 27 septembrie si tine pâna pe 8 ianuarie 2024. Trebuie mentionat ca initiativa este una globala, iar nu mai putin de 42 de muzee din întreaga lume marcheaza jumatate de secol de la moartea artistului. Dintre acestea, evenimentul care a generat deja cele mai multe reactii este gazduit de Muzeul Brooklyn din New York, care a invitat-o drept curatoare pe comediana Hannah Gadsby. Marturisesc ca nu auzisem de ea când am vizitat expozitia la început de iunie, la câteva zile de la deschidere. Însa abordarea expunerii si asocierea celor 100 de creatii (picturi, desene, schite, litografii, sculpturi) ale lui Picasso cu o selectie de lucrari ale unor artiste din colectia muzeului, m-au intrigat suficient cât sa am rabdare sa urmaresc o proiectie a unei secvente din show-ul Nanette al lui Gadsby. Disponibil si pe Netflix, l-am urmarit integral mai târziu, pentru a întelege mai bine motivatiile unor afirmatii extrem de dure ale acesteia la adresa lui Picasso. Ceea ce face Gadsby e total diferit de tipul de stand-up comedy cu care suntem obisnuiti. Lesbiana declarata (prefera pronumele neutru they/them) si absolventa de istoria artei, ea întreaba retoric daca vreuna dintre perspectivele aduse de Picasso în opera sa este si a vreunei femei, pentru a se declara apoi neinteresata de un artist cunoscut pentru misoginism si modul abuziv în care-si trata partenerele: „Multumita istoriei artei, înteleg lumea si locul meu în ea. Nu am vreunul.” Aprecierile critice au fost coplesitor pozitive, spectacolul a primit si un premiu (Peabody) pentru „cum sa mixezi comedia si mesajul” despre masculinitatea toxica si violenta sexuala. Însa pe cât de bine primit a fost show-ul, pe atât de virulente au fost reactiile negative la adresa expozitiei co-curatoriate la Muzeul Brooklyn. Cu câteva zile înainte sa merg la „It’s Pablo-matic. Picasso according to Hannah Gadsby”, tocmai vazusem o alta din ciclul celor dedicate celor 50 de ani de la moartea sa, „Young Picasso in Paris”, de la Muzeul Guggenheim. Cu doar 10 lucrari ale artistului, selectia se concentreaza pe prima întâlnire a lui Picasso, un tânar de 19 ani, venit cu trenul sa vada expozitia universala, cu Parisul. Mi-au atras atentia „Le Moulin de la Galette” (1900), o interpretare sub influenta lui Toulouse-Lautrec a celebrei picturi din 1876 a lui Renoir, „Bal du moulin de la Galette”, precum si doua autoportrete care prefatau ceea ce avea sa devina cunoscut ca Perioada Albastra din viata sa. Însa am vazut de-a lungul timpului suficiente expozitii Picasso (pe lânga cele din muzeele dedicate lui sau din colectiile permanente), cu lucrari mai valoroase si care aveau sa-mi îmbogateasca întelegerea pe care o am asupra operei si vietii sale. Dupa cele doua din New York, i-am vizitat muzeul din Antibes, acolo unde insistenta si flerul curatorului care se ocupa de Castelul Grimaldi l-au determinat pe Picasso sa picteze câteva lucrari, inclusiv unele de mari dimensiuni, si sa doneze ulterior mare parte dintre ele. Acestea, împreuna cu cele de ceramica (tehnica descoperita si învatata tot în timpul sederilor pe Coasta de Azur, la Golfe-Juan si Vallauris) si achizitiile facute de proprietari, constituie un fond de peste 200 de obiecte originale ale artistului spaniol. Observându-l într-o serie de fotografii realizate în castel alaturi de Françoise Gilot, mi-am cumparat din magazinul de suveniruri „Life With Picasso”, cartea de memorii scrisa de singura partenera care a avut îndrazneala sa-l paraseasca. Interesat mai mult de operele artistilor decât de vietile lor, aflasem doar anecdotic de caracterul extrem de dificil al lui Picasso, cât si de tumultuoasa viata romantica. Însa cartea lui Gilot, completata ulterior cu fragmente din alte relatari (printre care „Picasso, bunicul meu” a Marinei Picasso, nepoata de la fiul Paolo, din casatoria cu balerina rusa Olga Khakhlova), m-au facut sa înteleg o parte din ura pe care unele femei o au fata de barbatul Picasso, ca reprezentant al unui model masculin. Acesta i-ar fi spus lui Gilot ca „femeile sunt masini pentru suferinta”. Dupa ce au început o relatie care avea sa dureze 10 ani, când el avea 61, iar ea 21, a avertizat-o înca o data despre viziunea sa: „Pentru mine exista doar doua feluri de femei: zeite si presuri”. Françoise Gilot, care a murit la 101 ani în New York, la câteva zile dupa deschiderea expozitiei de la Muzeul Brooklyn, a fost o artista respectata (în 2021 a vândut o lucrare proprie pentru peste 1 milion de dolari), cu educatie solida (Sorbona, Institutul Britanic din Paris, Universitatea Cambridge) în ciuda eforturilor lui Picasso de se folosi de influenta sa pentru a-i închide usile lumii artei dupa publicarea cartii despre perioada traita împreuna. Cu toate acestea, desi devenise dependent de discutiile intelectuale avute cu ea, o prefera în postura de casnica si mama a celor doi copii pe care a îndemnat-o sa-i faca, în speranta ca îsi va accepta mai usor rolul acordat. Copii pe care n-a vrut sa-i mai vada dupa publicarea cartii, dar care i-au administrat patrimoniul (Claude Picasso a murit recent, pe 24 august, iar Paloma are acum 74 de ani). Desi cartea scrisa de ea nu are un ton vindicativ, sunt povestite câteva scene care contureaza marelui artist un portret deloc flatant: la un moment dat o arde cu tigara pe fata, doar sa vada daca se fereste sau nu; tratamentele inumane la care-si supunea colaboratorii apropiati si devotati, sumele derizorii cu care îi platea; declaratia ca unul dintre momentele care l-au facut cel mai fericit a fost când le-a spus lui Marie-Thérèse Walter si Dora Maar ca trebuie sa se lupte pentru el, iar acestea s-au batut în atelier, spre amuzamentul sau; pasivitatea cu care tolera ca Olga Khokhlova sa-i urmareasca peste tot pe unde se duceau, sau chiar sa o atace fizic pe Gilot; modul în care curta sotiile prietenilor apropiati sau facea propuneri sexuale femeilor care se aflau în raza sa de actiune. Marina Picasso a spus ca bunicul sau „avea nevoie de sângele celor care l-au iubit”. Nu a divortat de Olga deoarece ar fi trebuit sa-si împarta averea cu ea, asa ca a asteptat ca aceasta sa moara de cancer. Dupa ce a fost parasita cinic pentru Gilot, Dora Maar a avut nevoie de tratamente cu electrosocuri, fiind data în grija lui Lacan. Marie-Thérèse Walter, pe care Picasso a sedus-o când avea doar 17 ani si a transformat-o în muza, si care s-a dovedit a fi cea mai obedienta dintre iubite, s-a spânzurat ulterior. Dupa ce Jacqueline Roque, a doua sotie a lui Picasso, a interzis o mare parte a familiei sa participe la înmormântarea artistului, traumele acumulate au explodat: Pablito, nepotul lui Picasso, a baut o sticla de înalbitor si a murit; Paulo, fiul lui Picasso, a murit de alcoolism din cauza depresiei. În cele din urma, Roque s-a sinucis si ea. (Va urma) Material publicat si în revista Dilema veche George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
