Nea Miron mostenise multe trasaturi de la strabunicul sau Miron. Parul bond roscat, ochii verzi-galbui, obsesia fata de curatenie si ordine, dar nu si bombaneala, ci doar falosenia ce se manifesta mai cu seama atunci când cumnatul lui tata o lua pe ulei. Atunci firea lui autoritara, orgoliul si invidia ce hibernau înlauntrul lui deveneau de nestavilit. Desi avea origini poloneze (neamul lui se tragea de undeva din nord-estul Poloniei, dintr-un tinut mlastinos, plin de smârcuri unde se ascund lisite, cormorani, gâste si rate salbatice, ba chiar si rate lesesti, de aceea li s-a dat porecla de lesi), în casa lui nea Miron Leahul, cumnatul lui tata, domnea o ordine nemteasca. Pare-se ca strabunicul sau venisera în stat de undeva de prin lacurile mazuriene, se însurase cu o fata din sat si adoptase religia pravoslavnica, devenind în scurt timp un om pentru care cutumele religioase ale rusilor de rit vechi devenisera un adevarat îndreptar în viata cea de toate zilele si noptile, ba mai mult decât atât, cutumele acestea reprezentau si modul dupa care strabunicul lui Miron îi judeca si pe consatenii sai veniti din alte locuri si într-un alt timp. Fereasca Dumnezeu sa fi intrat în gura lui. Nici apele Styxului nu te-ar fi putut spala de pacate. Putea fi auzit bodoganind pe dupa gard si aruncând vorbe atât de grele despre vecini si rudele apropiate, încât pur si simplu lumea care trecea pe acolo îsi facea cruce. Nu scapau nici vacile, nici caii, nici caprele si nici gainile de bodoganeala lui. Uneori vorbele sale veninoase erau urmate si de fapte; astfel daca se enerva prea tare, obisnuia sa prinda câte o gaina cotcodacitoare si sa-i smulga dintr-o singura smucitura capul. Câteodata ulita se umplea de pene si de capete de gaini tavalite prin praf. Gainile, totusi, nu stateau prea mult timp în praful ulitei, în toiul sudalmelor, strabunicul lui Miron îi facea semn consoartei sale, o femeie micuta, cu fata ca pergamentul si picioruse facute parca din bete de chibrit, care de îndata parasea ograda, facându-si mereu cruce si plecându-se pâna la pamânt, si se strecura pe portita cu un cos mare de rachita în care culegea capetele si trupurile gainilor însângerate, apoi se întorcea fuga-fuguta în casa, apucându-se de lucru. Bineînteles ca bodoganea si ea, dar pe un ton cât se poate de evlavios. De unde se oplosise atâta habotnicie în sufletul strabunicului lui Miron Leahul nu stia nici el, nici rudele si nici vecinii. Nimeni nu si-a batut prea mult capul sa descâlceasca itele unui astfel de temperament; poate ca e vorba de o mostenire genetica, poate de altceva mult mai complicat ce merge adânc în istoria lui si a neamului sau. Oricum, toti descendentii sai pe linie masculina au mostenit câte ceva din hachitele sale. Unii suduiau, altii împungeau cu sula vacile pentru ca nu dadeau atâta lapte cât ar fi vrut ei. Iar altii stateau seara cocotati pe gard si se prefaceau ca-s chiori. Toti însa, precizez toti, erau obsedati de ordine. În gospodariile lor greblele, hamurile, furcile, hârletele, topoarele si coasele, dar si mosoarele cu ata, acele, sulele, lingurile, furculitele, pâna si solnitele se aflau la locul foarte bine precizat, astfel ca nu aveai nevoie sa bâjbâi dupa ele ca sa le gasesti. Le gaseai si noaptea, în somn. În afara de ordine domnea si o curatenie cum nu puteai vedea decât la casele germanilor stabiliti în Bucovina. Si acolo domnea o ordine desavârsita. Si acolo fiecare ustensila si fiecare obiect gospodaresc era asezat la locul sau, cum sunt asezate elementele din tabloul lui Mendeleev. Domnea si multa chibzuiala. Nemtii erau economi, atât cu propria lor hrana, cât si cu hrana animalelor. Chibzuiti, dar nu zgârciti. Chiar daca toti din familie aveau ratia lor de carne si de pâine, copiii lor nu flamânzeau niciodata. Si nici batrânii. Iar animalele din grajduri aveau stratul de grasime de sub piele necesar pentru ca blana lor sa prinda stralucire. Si strabunicul lui Miron era chibzuit. Chibzuit, dar nu zgârcit. Doar cârcotas. Cârcotas fata de sine, cârcotas fata de oratanii, fata de vite, fata de nevasta si copii, si uneori, în ciuda habotniciei de care dadea dovada, chiar si fata de Dumnezeu. Se pare ca în trupul lui Miron nu curgea doar sânge lesesc, ci si sânge saxon, care îl îndemna sa tina un echilibru între curatenie, ordine si bodoganeala lui. Vara îl puteai vedea umblând într-o rubasca înflorata, încins cu un brâu rosu terminat cu ciucuri, iar iarna în caftan încins si el cu un brâu, încaltat în ciubote cu carâmb înalt si talpa groasa, întotdeauna proaspat vacsuite, de care niciodata nu se lipea nici o bucatica de noroi. I se mai spunea si chiorul, caci din pricina faptului ca nu putea suporta copiii jucând mingea pe ulita si îi suduia cum apuca, unul dintre ei îi înfipse o sageata sub arcada, astfel ca strabunicul lui nea Miron îsi pierduse ochiul drept, ramânând chior, din care pricina deveni si mai artagos fata de toti. Dar nu as vrea sa dezvolt prea mult personajul, glosând pe marginea lui. Ar mai fi multe de sus despre strabunicul lui nea Miron, eu însa am sa ma opresc aici. Poate ca altadata, într-un alt context, voi vorbi mai mult. Nea Miron mostenise multe trasaturi de la strabunicul sau Miron. Parul bond roscat, ochii verzi-galbui, obsesia fata de curatenie si ordine, dar nu si bombaneala, ci doar falosenia ce se manifesta mai cu seama atunci când cumnatul lui tata o lua pe ulei. Atunci firea lui autoritara, orgoliul si invidia ce hibernau înlauntrul lui deveneau de nestavilit. Înainte de a porni într-un nou mars, unchiul meu Miron îsi scotea din dulap costumul lui de mire, pantofii maro cu scârt, cravata în dungi, peria de haine, pieptenele si odicolonul. Avea mania de se pieptana de zeci de ori pe zi în fata oglinzii atârnate în bucatarie. Tot de atâtea ori se spala pe dinti si îsi clatea gura cu apa de trandafiri. Era, de altfel, singurul barbat din sat care avea periuta si pasta de dinti. Dar nu si singurul care se dadea cu parfum. Numai ca parfumul cu care se dadea nea Miron era de cea mai buna calitate, fiind achizitionat de la pravalia unui evreu din Cernauti. Pravalia fusese sechestrata de mult de sovietici, fusese închisa si granita, dar nea Miron, imediat dupa razboi, prevazator din fire, cumparase câteva lazi cu tot felul de sticlute si le urcase în pod. Laditele acestea aveau sa-i ajunga pâna la batrânete, daca nu cumva mai mult. Câteva dintre ele au fost lasate ca mostenire fiilor si nepotilor sai, pe care din pacate, nea Miron nu a apucat sa-i vada la fata, fiindca nu a trait atât de mult ca bunicul si strabunicul sau. Dimineata, dupa o zi de chef, unchiul meu Miron, dezbracat pâna la brâu, cu un prosop curat pe umar, putea fi vazut spalându-se cu apa rece scoasa din fântâna. Tot acolo se spala si pe dinti, facându-si si gargara. Tot la fântâna, îsi curata cu periuta si petele de voma de pe costumul si cravata sa de mire. Tot acolo îsi lustruia îndelung si ghetele pline de noroi, pâna când acestea prindeau luciu, ca sa se poata barbieri privindu-si chipul napadit de tepi roscati în ele. Pentru barbierit avea un brici marca Bismarck pe care-l ascutea de propria sa curea. Dupa ce-si facea toaleta matinala, cumnatul lui tata si unchiul meu prin alianta scotea din grajd calul si-l spala cu apa turnata în jgheab. Îl spala pâna blana calului sau alb prindea un luciu argintiu. Îi spala si-i curata si copitele. Apoi îl spala si pe dinti cu alta periuta ce semana cu o perie de ghete. Dupa toaleta, calul era dus înapoi în grajd, unde i se turna în covata pusa în iesle fulgi de ovaz amestecat cu bere neagra. Trebuie sa spun ca nea Miron îsi iubea, ba chiar, spre deosebire de strabunicul sau Miron, nu-si ocara niciodata orataniile si animale ce se aflau în gospodaria lui, ci dimpotriva îi rasfata. Tinea atât de mult la fiecare dintre ele, încât, ca sa nu se piarda le marca agatând inele cu sigiliul sau de picioarele orataniilor, iar gâtul vacilor si caprelor, a mânjilor si cailor erau înfierat cu numele lui. Hamurile, haturile, oistea si rotile carutei aveau si ei aceleasi însemne. Numele lui Miron era gravat si pe pragul casei, era gravat si pe tavan si pe podele. Acesta era semnul unei bune administratii, a respectului fata de neam si însemnele unei bune orânduieli gospodaresti. Terminându-si de ajustat toaleta matinala, cumnatul lui tata, nea Miron, patruns înca de mahmureala, nu stia ce are de facut, de fapt, nu avea nici un chef sa se apuce de nici o treaba, drept care îsi îmbraca din nou scrâsnind usor din dinti costumul de mire, cusut de tata, care-l strângea la subtiori, îsi încalta si ghetele proaspat vacsuite, si renuntând la cravata de matase în dungi, scotea de dârlogi calul din grajd, îi punea seaua, si pleca în pas de defilare sa-si inspecteze semanaturile de toamna. Pe drum plictisindu-se de mers saltat, altoia calul cu cravasa cumparata de la un negustor de blanuri din Siret, pornind în galop mai întâi spre granita, unde avea un lot mare de pamânt, apoi în cealalta parte a satului, unde avea doua. Galopând pe drumul proaspat înghetat se abatea pe la gara Visani, trecând ca un fulger printre vagoanele de marfa goale stationate pe linia moarta. De aici, revenea în sat. Luat de avânt, avea obiceiul sa se opreasca la câte o poarta si sa caute gâlceava, luându-se de oamenii care se încumetau sa iasa din case. Nu lasa în pace nici femeile carora le facea uneori o curte atât de asidua, încât nu putea scapa mult timp de el. Nu se dezlipea de poarta decât sub amenintarea unui ciomag, a unei furci, a unei coase sau la auzul focurilor unor arme. Drept raspuns, revenea dupa un timp, si arunca, în semn de pace, câte un buchet vechi de flori uscate culese din tintirim. Mama povesteste ca într-o astfel de agapa a venit pe nepusa masa si pe la noi. Fiecare descindere a cumnatului lui tata în casa noastra se lasa cu câte o belea. Caci, dupa ce servea un pahar de vin, nea Miron cauta nod în papura la toata lumea. (Dar povestea asta o voi spune mai târziu.) Nichita Danilov este scriitor si publicist
