Metaforele sale au un iz folcloric. Linia pe care o exploreaza Stefan Mitroi e una deopotriva parabolica, dar si parodica. Stefan Mitroi parodiaza eternitatea. În lumea poeziei si prozei sale eminescianul vers „un vis etern al mortii e viata lumii întregi”, se transforma, câteodata, într-un hohot de râs molipsitor. Lipsa gravitatiei din poezia, dar si din proza lui Stefan Mitroi - un autor care si-a început cariera la Iasi, a fost redactor sef la revista Opinia studenteasca, în perioada ei de glorie, apoi si-a continuat-o la Bucuresti si în sudul tarii, legându-se tot mai mult, pe masura trecerii timpului, de satul sau natal, Silistea-Vitanesti, din judetul Teleorman, aflat în apropierea locurilor de nastere a doi mari scriitori postbelici, Zaharia Stancu si Marin Preda -, determina ca timpul si spatiul din scrierile sale sa se dilate sau sa se contracte, odata cu imaginile si personajele surprinse în diferite ipostaze, conferindu-le contururi din cele mai neasteptate. De fapt, în cazul sau, traim într-un timp si un spatiu al amintirii, unde evenimentele si starile sufletesti au fost golite de surplusul lor material, umplându-se de nostalgii nebanuite aflate parca sub vraja unui somn molipsitor. Iata cum apare realitatea transfigurata de goana unei tren prin ochii unui adult cu suflet de copil: „Era noapte si priveam din goana trenului/ departarile./ Deodata am vazut cu luna reteaza/ acoperisul unei clopotnite,/ apoi vârfurile unor copaci/ ce alergau de unii singuri pe câmp./ A cazut dupa aceea/ cumpana/ unei fântâni la pamânt./ Apoi am deslusit/ rostogolindu-se prin iarba/ capul unui cal/ ce pastea pe un deal./ S-a despicat dupa asta/ însusi dealul în doua./ Jumatate ramânând pe loc,/ jumatate cealalta/ gonind prin noapte/ dupa tren.” Avem de-a face aici cu un spatiu de extractie chagalliana, în care formele fiintelor si lucrurilor leviteaza deasupra liniei orizontului. La Chagall avem de-a face cu un amestec de elemente urbane, mai ales de mahala, si rurale. Întâlnim în pictura sa tot felul de logodnici cu gâturile rasucite plutind si sarutându-se în aer, întâlnim si instrumente muzicale, si pendule, dar si cocosi, caluti si tapi ispasitori privind somnambulic spre luna plina. Culorile tablourilor sale au preluat ceva din prospetimea lumii dinainte de potopul biblic. Predomina albastrul, galbenul, rosul, dar si verdele. Temele prezente ale operei sale artistice fac trimiteri la Vechiul si Noul Testament, dar si la diverse scene din folclorul slav si cel ebraic. E o lume în esenta vesela, ce te potopeste însa cu tristetea ei. „Marea arta - spunea Chagall - începe acolo unde se termina natura.” Lectia aceasta pare sa si-o fi însusit cu prisosinta si Stefan Mitroi. În opera sa, natura tine doar de decor, având linii fluctuante, ce se revarsa, peste marginile tabloului, odata cu peisajul. Predomina o atmosfera de bâlci rural, în care calusarii nevazuti anima atmosfera: „Se strânse lumea ca la bâlci în curtea noastra./ Si venisera si lautarii./ Doar ca disparusera mirele si mireasa./ I-au descoperit, aproape de miezul noptii, sus în car (Carul Mare, n.n.). Pâna sa se crape de ziua/ se urcase tot satul acolo./ Ani de zile s-au auzit lautarii/ cântând în slavile cerului/ Caci n-au mai vrut sa coboare deloc,/ dar deloc, pe pamânt. Nici nuntasii, nici ei.” Aceasta poezie îmi aduce aminte de Nunta lui Mihai Ursachi, dar si de poezia Nunta în Cer a aceluiasi autor: „Un cer de lumina nebun tresare în noaptea/ definitivei taceri ca o salva de tun./app/ Osana, osana, la sfera a saptea,/ gloria gloriei. Cer de lumina nebun! (...) O goarnele nuntii ma cheama degraba,/ trasura e jos, mai încet, mai încet./app/ De când te astept, multiubite, acum sunt o baba,/ iar tu, bag de seama, aduci a schelet...” Daca la Mihai Ursachi, predomina apoteoticul, exaltarea jucata pe muchia unui grotesc romantic, cu încarcatura baroca, la Stefan Mitroi predomina contemplativul, împins spre absurd. Tehnica descriptiva si trecerea registrului din sfera ludicului în sfera fantasticului aminteste de peisajele lui Pieter Bruegel cel Batrân, de nuntile sale taranesti, dar si de pictura naiva si de expresionisti. Lumea sa ne duce cu gândul, de asemenea si la poezia lui Marin Sorescu, atât cel din ciclul La Lilieci, prin atmosfera pe care o degaja, cât si la cel din Moartea ceasului sau din Tineretea lui Don Quijote, prin întoarcerea neasteptata a sensului parodic al cuvintelor. Flesurile amintirilor sale din copilarie se umfla asemenea unor baloane potopite de crepuscul. Tablourile sunt ample si intens colorate. Realitatea din ele da pe alaturi ca dintr-un con al abundentei, revarsându-se asemenea unui lapte dând în clocot de pe pamânt spre cer, pentru a potopi din nou cerul. Imaginatia sa pare sa nu aiba stavile. Imaginile cresc unele din altele, precum reverberatiile unui clopot sau ale unui hohot de râs molipsitor, când suav, când ascutit: „Cel mai important lucru pe care poti sa-l vezi aici/ e cum se muta rochia aceea alba de demult/ din mireasa în mireasa,/ ajungând cu mutatul pâna-n zilele noastre”. Rochiile de mireasa si tablourile, chiar daca se gasesc într-o curte de tara, alcatuiesc un adevarat muzeu, un muzeul al umbrelor, al sufletelor ce si-au gasit de mult sfârsitul, unde „vârstele pe care le avem de trait” stau „pe umerase ca într-un dulap mai mare/ asemenea hainelor”. Si atunci „când vârstele pe care le-am ales cel mai bine,/ încep sa se rupa”, iei altele la rând, si începi sa iesi cu ele în lume, copilariei fiindu-i destinata ziua de duminica, iar batrânetii o zi ce uita sa mai vina. Avem de-a face aici cu un fel de carusel, în care hainele vârstelor se învârt prin fata noastra trecând de la batrânete, înapoi la tinerete, apoi la adolescenta si copilarie. Lumea aceasta a tuturor metamorfozelor devine posibila în stadiul post-mortem. Într-un poem dedicat lui Edvard Munch, din Vietile pictorilor, poetul Constantin Severin, si el un împatimit al penelului, scria: „am încercat sa simt perceptia simultana a tuturor lumilor ce se întretaie/ se multiplica si se anuleaza la nesfârsitul în sufletul meu chinuit /./app/ am cunoscut de mic mizeria dar mi-am cultivat starea de a pictat/ cu trairi din Gauguin, Van Gogh, Poe, Strindberg, Nietzsche, Ibsen si Grieg/ cele mai bune opere tâsnesc din lava abisului interior/ din povestile si miturile copilariei din visele furate de îngerii fricii si ai mortii”. Într-adevar, cele mai reusite creati sunt cele care vin din insondabilul abis interior, acolo unde imaginile macerate de subconstient capata o noua semnificatie si o noua dimensiune. În cazul lui Stefan Mitroi ele sunt dublate si de ludic. Poetului si prozatorului Stefan Mitroi îi place jocul. Cuvintele îl fascineaza la fel de mult precum dreptunghiurile, patratele si cifrele desenate cu creta colorata pe asfalt într-un sotron. În locul chenarelor punctate cu cifre de la 1 la 10, Stefan Mitroi prefera sa faca sarituri când într-un picior, când cu altul, pe marginea cuvintelor, pe care mai întâi le goleste de sensul lor primar, pentru a le conferi sensuri mai înalte. Una dintre temele preferate e copilaria, alta nunta, si alta moartea, care capata, ca si în Miorita, conotatii cosmice: „Pe bunica mamei a prins-o batrânetea/ cu nunta amânata./ Îi promisese barbatul ca-i cumpara rochie de mireasa,/ dar, luat cu tot felul de treburi, uitase./ Într-o zi, bunica mamei a vazut/ coborând din cer un paianjen”, care i-a spus sa nu mai fie trista, caci el o sa-i tese o rochie alba,/ la fel de usoara ca aerul strabatut de razele de luna. Paianjenul ceresc a mai rugat-o sa se urce pe acoperisul casei si atunci când va vedea Carul Mare huruind pe deasupra hornului sa nu-i fie teama si sa se urce pe oistea lui, acolo va gasi rochia sa de mireasa. Paianjenul, care aici e totuna cu îngerul mortii, uita sa mai spuna ca în urma lui va veni si un alt car, Carul mic, în care se afla lada sa de zestre, învelita si ea într-un paienjenis subtire, împletit cu mare grija, unde vor fi pastrate sentimentele, visele si întâmplarile prin care a trecut de-a lungul timpului, si care se vor revarsa în zori de zi umplând toata Calea Lactee. Unele dintre ele, cele neîmplinite, s-ar putea sa se materializeze în sentimentele si gândurile urmasilor lor din alt veac. Guvernata de alte legi, si de o cu totul altfel de gravitatie, viata de dupa moarte pare sa fie o nesfârsita permutare a sufletelor dintr-un trup efemer în altul la fel de efemer, ca într-un somn fara început si fara sfârsit: „Poti ajunge nu într-un singur cer/ ci în mai multe,/ asa cum mi s-a întâmplat mie azi-noapte/ când m-am visat/ iarba./ Treceau herghelii de mânji peste mine, gâdilându-mi copitele. Doamne ce mai râdeam în somn/!/ Se auzea pâna în somnul parintilor mei cum râdeau si ei.” Metaforele sale au un iz folcloric. Linia pe care o exploreaza Stefan Mitroi e una deopotriva parabolica, dar si parodica. Stefan Mitroi parodiaza eternitatea. În lumea poeziei si prozei sale eminescianul vers „un vis etern al mortii e viata lumii întregi”, se transforma, câteodata, într-un hohot de râs molipsitor. Nichita Danilov este scriitor si publicist
