În fond, cele doua interpretari se întâlnesc, întrucât imperialistii erau barbati. Si, alt punct comun, ambele puncte de vedere reusesc performanta sa ne propuna un Caragiale trist, fara urma de umor. 1952 – citate din volumul Studii si conferinte cu prilejul centenarului I.L.Caragiale. „Trahanachii, catavencii, dandanachii si farfurizii n-au murit. Îi recunoastem în politicienii verosi si criminali ai imperialismului americano-englez. Asemenea eroilor lui Caragiale, ei rostesc discursuri sforaitoare despre ‘progres’, ‘democratie’, ‘pace’, savârsind în acelasi timp ororile cele mai înfioratoare si pregatind un al treilea macel mondial. În epoca imperialismului toti acesti demagogi odiosi au devenit si mai periculosi, si mai înraiti. Ei au trecut de la demagogie si escrocherie, la gangsterism si crima organizata, ridicata la rangul de principiu de stat.” „Oare pretentia imperialismului american de a apara spatiul atlantic, (…) pretentia lui de a construi peste tot, pe pamânturi straine, bazele sale, de a trimite peste tot trupele sale, de a distruge peste tot industriile locale pentru a putea desface marfurile sale, de a sugruma cultura nationala pentru a difuza în locul ei ersatz-cultura sa, oare toate acestea nu sunt întocmai (…) revendicarile D-lui Marius Chicos Rostogan?” „Asemenea atitudine critica reflecta punctul de vedere al maselor populare si se întâlnea, pe o suprafata destul de întinsa, cu critica formulata de clasa muncitoare, adica de partea cea mai constienta si mai avansata a poporului.” „Opera lui Caragiale (…) ne ajuta sa întelegem trecutul si sa pretuim epoca noastra, a construirii socialismului.” „Familia burgheza. Ce sacrosanta institutie! Lacas de cultivare a celor mai înalte calitati morale! Nu voia oare ramolitul hitlerist Pétain sa faca din ea ’baza’ întregii societati?” „În lagarul imperialist, specia Catavencilor, ce-i drept a unei posteritati sinistre si abjecte pe lânga care eroii lui Caragiale erau îngeri nevinovati, traieste, se îngrasa din sudoarea noroadelor napastuite si trancaneste în discursuri tot atât de neroade si demagogice.” *** Dupa sapte decenii: citate din volumul Analize literare feministe. Culegere de comentarii pentru BAC (2020). „Lumea politica descrisa de Caragiale este o lume a barbatilor obsedati de discursuri inflamate patriotic, gata în orice moment sa santajeze ca sa-si pastreze pozitia sau sa-si revendice un nou statut, masluitori ai votului, conformisti, turmentati, abulici.” „Zoe, singura femeie din piesa lui Caragiale, este un instrument politic, este ceea ce am putea numi ’anticamera sentimentala a politicii’. În timp ce personajele piesei sunt definite prin statutul si prin functiile pe care le au, (…) despre Zoe ni se spune ca este ’sotia lui Trahanache’. Zoe e instituita din prima secunda prin apartenenta, prin rolul de sotie. Zoe nu e cineva, Zoe e a cuiva.” „Nu întâmplator, cea care pierde scrisoarea este ea, si nu cel care i-o adreseaza. Ea este vinovata de pierderea scrisorii, ea este singura responsabila. Gestul ei e pus pe seama învolburarii, frivolitatii, nesabuintei, nestapânirii erotice si incapacitatii de a-si constientiza si controla propriile actiuni.” „Femeia este scrisoarea pierduta, barbatii sunt voturile pentru care se lupta. Femeia e asociata unei pierderi, barbatii sunt asociati câstigarii (alegerilor). Viziunea non-emancipatoare asupra personajului feminin este evidenta de-a lungul întregii piese”. Zoe „e accesoriul, trofeul cu care Zaharia Trahanache se mândreste într-o societate a barbatilor în care femeile intervin doar daca pierd ceva, doar atunci când suspina dupa cineva, doar atunci când asteapta devastate sa le apara minti masculine calauzitoare, doar atunci când se supun pozitiei celor care conteaza”. „Zoe i se adreseaza lui Trahanache cu ’nene’, apelativ care o plaseaza într-o pozitie subordonata, într-o pozitie care nu vadeste un parteneriat echitabil, implicare egala în cuplu si decizii comune.” „Singurul personaj feminin din O scrisoare pierduta e portretizat în mod misogin, confirmând clisee de gen care întaresc un discurs dramaturgic în care femeile sunt ’dame bune’, necugetate, irationale, imature.” În fond, cele doua interpretari se întâlnesc, întrucât imperialistii erau barbati. Si, alt punct comun, ambele puncte de vedere reusesc performanta sa ne propuna un Caragiale trist, fara urma de umor. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
