A devenit un loc comun sa se spuna ca... ce nevoie aveam de ARACIS? La fel cum tot un loc comun este cel conform caruia se spune ca... oare cum ar fi aratat universitatile fara ARACIS? Da, asa e, ce ne-am fi facut fara ARACIS, pe cine am mai fi dat noi vina pentru toate relele care se întâmpla în învatamântul superior, în cea mai buna dintre lumile posibile? Ca sa tot dai vina pe minister e o chestie fumata demult, pentru care nu te mai crede nimeni! Pe la începutul anilor ’90, tânar asistent fiind, vad eu la unul dintre avizierele politehnicii un afis despre organizarea unui Simpozion international de asigurare a calitatii în învatamântul superior. Cine stie ce aiureala o mai fi si asta, mi-am spus eu, atoatestiutorul de la vremea aceea, convins fiind ca principiile asigurarii calitatii se aplica doar în productie si în servicii, nicidecum în universitati. Era vremea când înca se pastra ceva din valorile cutumiare ale scolii de altadata. Înca se dadea examen de admitere, înca se utilizau regulamente si metodologii de desfasurare a activitatii didactice si de cercetare care îsi aveau originea înainte de 1989 etc. Schimbari se produsesera totusi, de exemplu, prin disparitia repartitiilor si a obligativitatii prezentei la cursuri. De asemenea, se deschisesera concursurile de promovare în cariera universitara, precum si concursurile de specializare prin doctorat. Au aparut universitatile particulare, precum si noi universitati de stat, la care s-au adaugat noi programe de studii (specializari) în universitatile deja existente. A fost adoptata Legea nr. 88/ 1993 privind acreditarea institutiilor de învatamânt superior si recunoasterea diplomelor si a fost înfiintat Consiliul National de Evaluare Academica si Acreditare (CNEAA). Lucrurile s-au schimbat radical odata cu aderarea României la Procesul Bologna, începând cu 1999. A fost adoptata Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 75/ 2005 aprobata cu modificari prin Legea nr. 87/ 2006 (legea calitatii în învatamântul superior), lege în baza careia a fost înfiintata Agentia Româna de Asigurare a Calitatii în Învatamântul Superior - ARACIS, care a înlocuit CNEEA. Ambele institutii aveau atributii legate de evaluarea periodica a universitatilor si a programelor de studii. Cel putin la nivelul cadrelor didactice, a parut cam ciudat ca o entitate din afara universitatii sa efectueze diverse evaluari, care au fost asociate, initial, cu niste controale în toata regula, în spiritul practicilor nu de mult apuse la acea vreme. Era destul de greu de înteles de ce era nevoie ca o universitate sa fie evaluata periodic, dupa ce zeci de ani acest lucru nu se produsese. Daca ne referim la perioada comunista, aceea era o alta lume. Regulamentele didactice erau extrem de dure, iar modul de respectare a acestora era atributia statului totalitar, care urmarea permanent tot ceea ce se întâmpla în societate. Erau legende care spuneau ca, la admitere, în fiecare sala era câte un om al Securitatii, care urmarea modul de desfasurare a examenului. Regulamentele prevedeau prezenta obligatorie a studentilor, la toate activitatile didactice, în caz contrar administrându-se diverse sanctiuni care mergeau de la suspendarea bursei, pâna la exmatriculare. Nu era permisa promovarea anilor de studii cu restante din anii anteriori, motiv pentru care se repeta anul (chiar pentru un singur examen sau colocviu), iar în anul întâi se aplica masura exmatricularii celor care aveau examene nepromovate dupa sesiunea de toamna. Cu asa reguli, sistemul functiona de la sine, fiecare suspectându-l pe fiecare. La aceste rigori se mai adaugau bunele practici academice, atât cât mai ramasese din acestea, care veneau din perioada interbelica. Aceste practici puneau în prim-plan autoritatea profesorului, a sefului de catedra, autoritate pe care nu o contesta nimeni. Bineînteles ca erau si atunci adversitati, invidii, animozitati, conflicte, dar acestea se rezolvau, de regula, ca între domni. Daca ne referim la perioada interbelica, pentru a vedea care era autoritatea unui sef de catedra, este suficient sa vedem ce spune profesorul Henri H. Stahl în cartea sa Amintiri si gînduri… despre ocuparea unui post de asistent la catedra de sociologie a Universitatii din Bucuresti, sef de catedra fiind Dimitrie Gusti: … în 1929, profesorul Gusti ne-a chemat, pe [Mircea] Vulcanescu si pe mine, pentru a ne spune ca are un loc de asistent în schema catedrei si ne-a întrebat la care din noi sa se opreasca. De comun acord, am spus profesorului Gusti ca e mai bine sa hotarasca soarta. Profesorul a aruncat cu banul si sortii au cazut pe Vulcanescu… De unde venea aceasta încredere totala în autoritatea profesorului? Pentru ca ocuparea unui post de profesor universitar era o problema de interes national. De exemplu, a fost o mare complicatie sa se scoata la concurs un post de profesor pentru Dan Barbilian, tot asa cum o mare emotie nationala a stârnit-o ocuparea postului de profesor de psihologie la Universitatea din Bucuresti, dupa pensionarea lui Constantin Radulescu-Motru, în 1938. De fapt, ce înseamna asigurarea calitatii? Înseamna sentimentul de încredere pe care îl are beneficiarul intern sau extern asupra modului de functionare a unei entitati. Adica exact ceea ce ne lipseste noua ca natie, dupa cum ne spune psihologul Daniel David în Psihologia poporului român. De ce este nevoie astazi de proceduri, metodologii, de evaluari periodice la fiecare 5 ani, la care se supun universitatile si programele de studii? Pentru ca liberalizarea lumii academice, flexibilizarea procesului didactic, adoptarea Sistemului European de Credite Transferabile, asigurarea mobilitatii studentilor la nivel national si european, aparitia consortiilor universitare europene etc., toate acestea fac necesara aceasta evaluare periodica, ce are o valenta esentiala, determinanta: este o evaluare colegiala. Nu se dau sanctiuni, nu se administreaza sentinte, ci se fac numai niste constatari si se emit niste recomandari. A devenit un loc comun sa se spuna ca... ce nevoie aveam de ARACIS? La fel cum tot un loc comun este cel conform caruia se spune ca... oare cum ar fi aratat universitatile fara ARACIS? Da, asa e, ce ne-am fi facut fara ARACIS, pe cine am mai fi dat noi vina pentru toate relele care se întâmpla în învatamântul superior, în cea mai buna dintre lumile posibile? Ca sa tot dai vina pe minister e o chestie fumata demult, pentru care nu te mai crede nimeni! Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic si prorector responsabil cu activitatea didactica la Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi” din Iasi
