Premiul întâi cu cununa în materie de umor (negru) revine secretarului de stat de la Energie care, dorind sa le vina în ajutor cetatenilor dezorientati de toate aceste complicate schimbari în politica tarifelor, a transat chestiunea: „Cel mai ieftin megawatt de energie este cel neconsumat”. Ceea ce arata, din nou, ca traim în patria lui Urmuz si a lui Eugen Ionesco. Nu, politicienii, nici chiar cei cu mare notorietate, nu sunt infailibili, pot gresi, pot gafa sau pot da dovada de nestiinta în chestiuni foarte simple. Îmi vine acum în minte o patanie a presedintelui Jacques Chirac. Era în 1996, Chirac câstigase alegerile prezidentiale în urma cu un an, iar scena cu pricina s-a petrecut cu ocazia unei vizite la noua mare Biblioteca Nationala din Paris (care, în paranteza fie spus, poarta numele predecesorului sau, François Mitterrand). Într-o sala de lectura, urmarind ce face un cititor aflat în fata calculatorului, cerând explicatii si spunându-i-se ca acesta lucreaza ajutându-se cu „la souris” („mouse”, în frantuzeste), presedintele a întrebat candid: „La souris : Qu’est-ce que l’on appelle la souris?” („La souris? Ce e aceea la souris?”), aratând astfel ca nu era deloc familiarizat cu tehnicile noi. Presa s-a amuzat, bineînteles, si n-au lipsit comentariile malitioase. Chirac a facut ulterior din informatizare o preocupare majora, începând - ca sa dea exemplu - chiar cu palatul Elysée. Se stie, de asemenea, ca ziaristii pun politicienilor, de mai multe decenii încoace, o serie de întrebari la care acestia din urma, desi ar trebui sa fie avertizati, nu gasesc raspuns. Cât costa o pâine, cât costa un bilet de metrou, cât costa un kilogram de zahar - iata câteva din „capcanele” întinse de jurnalisti si carora politicienii le cad, cu regularitate, victime. În 1974, aflat în plina campanie electorala, viitorul presedinte Valéry Giscard d’Estaing a fost întrebat cât costa un bilet de metrou si, bineînteles, n-a stiut. De atunci încoace, asta a devenit o întrebare recurenta, ziaristii stiind bine ca oamenii politici cu responsabilitati înalte (dar si altii mai maruntei) nu calatoresc cu metroul sau cu autobuzul. Astfel, în 2012, Nathalie Kosciusko-Morizet, care tocmai îsi terminase mandatul de ministru al… transporturilor, a fost întrebata acelasi lucru: a raspuns „4 euro”, desi biletul costa atunci 1,70 euro. Politicienii de dreapta par, în Franta cel putin, mai vulnerabili la acest capitol, de unde impresia ca nu se intereseaza de nevoile cotidiene ale cetateanului. Jean-François Copé, politician cu vechi state de serviciu, n-a stiut pretul unui croissant, iar Christian Estrosi, astazi primar la Nisa, nu a fost în stare sa spuna ce valoare are timbrul cu care expediezi o scrisoare simpla. Dar dreapta nu are câtusi de putin monopolul ignorantei în ce priveste cheltuielile zilnice: socialistul Lionel Jospin, fost prim-ministru, nu stia nici el pretul traditionalei baghete frantuzesti. Si cu siguranta ca nici Dominique Strauss-Kahn, la un moment dat marea speranta a socialistilor francezi, nu stia cât platise Fondul Monetar International, al carui director (înca) era, pentru camera de la hotelul Sofitel din New York, unde impetuosul personaj si-a pus în gând sa violeze o camerista. Fireste, nu e placut sa fii prins ca nu stii cât costa un bilet de tramvai, dar un om inteligent iese (cât de cât) din încurcatura cu o replica bine tintita sau cu o vorba de duh. Lipsa de inteligenta (eufemistic spus) poate duce, dimpotriva, la consecinte catastrofale. Ca premierul Florin Cîtu n-a stiut cât costa o pâine e destul de grav într-o tara ca a noastra, în care foarte multe familii abia izbutesc sa-si asigure cosul zilnic. Dar raspunsul lui Cîtu a fost aiuritor si ne-a aruncat într-o stare de perplexitate: „Nu stiu cât costa fiindca eu nu manânc pâine”. Premierul raspunsese alaturi de subiect si atunci când a aparut povestea cu masina condusa în Amrica în stare de ebrietate: în loc sa furnizeze, barbateste, niste explicatii, Cîtu a spus ca se mira cum de s-a aflat asta tocmai acum si nu în cei patru ani de guvernare pesedista: mod de a introduce, insidios, teoria complotului. Situatia s-a repetat cumva cu ministrul de finante Vâlceanu, care a fost întrebat cât este salariul minim, a dat un raspuns gresit, ziaristii i-au comunicat cifra reala la care ministrul a gasit de cuviinta sa nege evidenta, spunând ca e imposibil ca salariul minim sa aiba acel cuantum. Asta te duce cu gândul la un celebru banc de pe vremuri, cu ardeleanul care viziteaza o menajerie, se opreste în fata unei girafe, o contempla îndelung, apoi exclama: „Asa ceva nu exista!”. Noroc cu Florin Cîtu, care i-a sarit ministrului în ajutor si a precizat ca cifra pe care acesta o avansase reprezinta… pragul pe care îl va atinge în curând salariul minim. Iata ca premierul are resurse nebanuite de umor - involuntar, dar tot umor se cheama ca e. Premiul întâi cu cununa în materie de umor (negru) revine secretarului de stat de la Energie care, dorind sa le vina în ajutor cetatenilor dezorientati de toate aceste complicate schimbari în politica tarifelor, a transat chestiunea: „Cel mai ieftin megawatt de energie este cel neconsumat”. Ceea ce arata, din nou, ca traim în patria lui Urmuz si a lui Eugen Ionesco. Alexandru Calinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
