Lectia profesorului nostru de desen pare ca nu se mai termina, ceea ce este si semnul vietii pe care o aduna în ea. Nici admiratia, nici solemnitatea calda în fata „marilor opere” ale lumii nu ajung la un capat, dupa cum nici dorul, care rabufneste în rastimpuri, pentru Domnul Profesor. Pe 7 iulie 2004 a murit, la Falticeni, Domnul Radu Orac. Dupa 17 ani, ma gândesc la el, profesorul meu de desen. Am scris textul acesta în urma cu trei ani pentru revista Corolar a Liceului „Costache Negruzzi”, unde am fost elev. Cu nostalgie, bucurie si dintr-o cutremurare apocaliptica a sufletului. Nu stiu daca a mai aparut în revista liceului, dar îl reiau oricum aici, ca ecou al unei scoli perfecte. Domnul Orac se misca întotdeauna val-vârtej. Profesorul nostru de desen era parca într-o stare de gratie în care, clipa de clipa, se întâmpla ceva important, care nu trebuia ratat si care, desigur, era absolut necesar sa fie împartasit celorlalti. Se napustea asupra orelor, chiar în momentul în care suna soneria, ca sa fie întâmpinat de urletele si forfota unei clase de treizeci si ceva de bestii inocente. Confruntat cu harmalaia, se prefacea ca se supara, esuând lamentabil într-un surâs mucalit. Ameninta în stânga si-n dreapta cu „ghebosi” (nota doi), desi în catalog se adunau, în dreptul fiecaruia, siruri de „dolofani” (în acelasi imaginar pictural, nota zece). Dupa mult timp, amintindu-ne de el, ne-am dat seama ca de fapt asistam la efectele devastatoare ale dragostei pe care ne-o purta si care îi zadarnicea orice tentativa de severitate - justificata, de altfel, cu supramasura. Se bucura sa ne vada, sa ne vorbeasca si sa se minuneze de plansele noastre chinuite. Stia de toate, vazuse toate expozitiile, visase la toate muzeele lumii, stia unde se gaseste fiecare tablou si la ce ora soarele bate cum trebuie, creând conditii perfecte pentru a fi privit. Tinea minte, dar apela din când în când la un ajutor magic: un carnetel rosu, în care erau adunate informatiile esentiale din carti si viata. Ni l-a aratat si l-am banuit atunci cu totii de vrajitorie: era plin de semne îmbârligate si puncte, ca într-o scriere de multa vreme uitata, al carui singur stapânitor era Domnul Orac - stenografia. Nu am mai cunoscut pe nimeni sa stie stenografia, dupa cum nu am auzit pe nimeni care sa ne spuna cât este de importanta: pentru ca poti scrie totul, repede, fara sa pierzi nimic, nicio minunatie dintre câte îti poate arata lumea. Orele începeau cu povestile de istoria artei, spuse cu talent si, iarasi, bucurie. Arta universala, arta româneasca, tablouri povestite, cu un talent nemaivazut, care întruchipa culori din cuvinte... Si aproape de fiecare data, la un moment anume, rasarea un loc nepereche, despre care Domnul Orac ne vorbea ca despre un centru al lumii: Falticeniul lui drag, cu case memoriale însirate pe o ulita, mai densa si mai luminoasa decât cararile Olimpului. Prima data când am ajuns în Falticeni, mult mai târziu, am stiut ca, într-un fel, am îndeplinit o sarcina initiatica, trasata noua de profesorul de desen si care marca pragul unei maturizari. În acei ani, putini au fost atenti la ce avea sa ne spuna Domnul Orac. Cei mai multi dintre noi am ales sa ne bucuram din plin de vârsta la care mai puteam sa ne pierdem, fara vina, timpul. Dar lectia profesorului de desen a rodit, în mod neasteptat, mult mai târziu, când am aflat ca nu mai este. Pentru Domnul Orac, a trebuit sa învatam rapid ca lumea este o minune, inepiuzabila, plina de povesti si frumuseti pentru care merita sa te trezesti la ore mici din noapte (cum facea el, ca sa îsi pregateasca orele) sa le descoperi - în carti, albume si dimineti. Tot pentru a onora „dolofanii” primiti, am învatat si ca a întâlni pe ceilalti, colegi, elevi (sau studenti, în cazul meu), prieteni este un dar fara seaman, care se cere cinstit. Si mai câte altele... Facultatile umane prin excelenta, atentia, curiozitatea si mai ales admiratia, sunt subiectele primite de la Domnul Orac la extemporalele inefabile pe care ni le-a dat. Dar, mai presus de toate si cuprinzându-le sub un singur nume, bucuria de a fi în preajma frumosului, cea care te face sa te misti val-vârtej, sa vorbesti repede printre zâmbete si sa îti faci cu caldura si drag, datoria cea mare de a-i învata pe altii sa nu lase zilele sa treaca aiurea. Lectia profesorului nostru de desen pare ca nu se mai termina, ceea ce este si semnul vietii pe care o aduna în ea. Nici admiratia, nici solemnitatea calda în fata „marilor opere” ale lumii nu ajung la un capat, dupa cum nici dorul, care rabufneste în rastimpuri, pentru Domnul Profesor. Toate culminând într-un dar miraculos pe care ni l-a facut, multora dintre noi: acela ca, dupa doua decenii de la Bacalaureat, pe holurile liceului, sa avem privilegiul de a ne simti elevi. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi
