Stirile si, în general, comentariile, discutiile, reactiile privind vârsta la care se face pensionarea, tot mai frecvente de la o vreme, nu numai în media, ci si între oameni oarecare, fie ei pensionari sau înca nu, toate astea sunt si un bun prilej de a reflecta asupra mentalitatilor de la noi, în România de azi, când e vorba de munca, de locul ei în viata fiecaruia, nu mai putin si de diferentele de la o profesie la alta si raportul dintre aceste diferente, pe de o parte, si realele aptitudini ale angajatului pentru munca sa, care nu e neaparat si, mai ales, nu pentru toti, doar o obligatie contractuala si sursa a unui venit stabil, ci macar pentru unii, cei mai buni în ramura lor, mult mai mult decât atât. Mai bine cunoscuta, desigur, îmi este tocmai situatia celor din învatamântul preuniversitar si, înca mai precizat, cea a colegilor de formatie si de bransa, profesori de româna în licee si gimnazii, absolventi ai Literelor iesene (UAIC) sau de la alte Universitati, reîntâlniti sau abia atunci cunoscuti, în special la numeroasele inspectii pentru obtinerea gradelor didactice sau în comisiile de bacalaureat pe care le-am condus, ocazii firesti de a sta de vorba cu ei despre experientele traite ale profesiei, dificultatile si neajunsurile ei, dar si reversul lor de satisfactii si împliniri, atâtea câte, în context istoric, nu numai politic, ci si, mai difuz, dar deloc de ignorat, dimpotriva, cele de climat, social si psihosocial, al timpului, le erau reazim si rasplata, dincolo de salariu, pentru vieti în desfasurarea carora munca nu era chin, cazna, corvoada, cum ti-ar sugera etimologia vocabulei. Pentru ca astfel de profesori, cu adevarat devotati profesiei lor, Ideii de scoala, copiilor si adolescentilor din bancile clasei, alesesera realmente o munca deloc usoara si superficial „confortabila”, nu aveau o mentalitate de „functionari”, grabiti sa-si încheie programul obligatoriu, de simpli si pedestri „slujbasi”, sastisiti, acriti, cufundata în rutina si plictisul meseriei practicate fara placere. Tocmai ei, astfel de oameni de la catedra, pe care nu întâmplarea îi adusese acolo, ci semnele neîndoielnice ale unei autentice vocatii, nu zgomotoasa, nu ostentativ „declarata”, fluturata, asadar traita discret si cu folos pentru mintea si sufletul celor din fata lor, tocmai acesti practicieni inventivi si inspirati, generosi totodata, ai muncii didactice erau cei care îsi doreau prelungirea activitatii din scoala si dincolo de pragul cronologic al pensionarii si cel mai adesea si obtineau, în beneficiul elevilor lor, prelungirile solicitate. Evident, daca directorii si cei cu inspectorate erau constienti de interesele adevaratei institutii scolare, în stare sa-i pretuiasca valorile si rezultatele, si lasati de reglementarile/directivele „de sus” sa decida în favoarea calitatii, singurul criteriu care ar trebui sa conteze într-un învatamînt prielnic beneficiarilor lui, discipolii unor astfel de Profesori. Probabil ca în nicio alta profesie nu este mai „vizibila” relatia definitorie dintre vocatie si „dimensiunea” ei de generozitate omeneasca, „masurabila” social si psihosocial în rolul jucat de atare profesionisti, daruiti cu har, în existentele celor formati, modelati de ei. Conteaza mai putin ratiunile administrative ale amânarii pensionarii, libertatea optiunii pentru „prelungirea” activitatii celor realmente devotati scolii si elevilor nu poate fi decât benefica, tarii si oamenilor ei. Nicolae Cretu este profesor doctor în cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic si istoric literar
