Nota: în acest articol cuvântul „ciudat” are sens meliorativ. Nu e usor sa fii ciudat, te nasti cu aceasta însusire si este imposibil sa devii astfel pe parcurs pentru ca vrei tu asta ori pentru ca asa se poarta, asa e moda. Din pacate însa se pune prea putin accent azi pe naturaletea ciudateniei, pe caracterul ei intrinsec, si mai mult pe aparenta ei, pe faptul ca e la îndemâna oricui. Se lasa prea usor de înteles ca oricine poate fi astfel, dupa propria dorinta si ca e ceva ok. Ca si cum a fi ciudat e o optiune de pe o lista pe care o ai mereu în buzunar. Nu, doamnelor si domnilor, nu e atât de usor. Ciudatenia, ca orice lucru ce tine de natura umana, e în gena, creste în mintea omului din samânta preexistenta. E ca un fel de talent, un har… Ciudatenia poate fi un dar si un blestem, în acelasi timp. A fi deosebit decât majoritatea celorlalti necesita schimbari la fundatie, la structura, nu la vopsea. Esti sau nu esti ciudat, dar sa devii unul de a doua zi, ori cu ocazia unui eveniment este cât se poate de gresit, decât poate în urma vreunui accident marcant. De aceea falsii ciudati, cei care „se fac” astfel peste noapte, cum „se faceau” unii rockeri sau depechari în anii ’90, sunt mai întotdeauna mirositi de ceilalti si demascati ori izolati. Mai rau decât atât, a te preface ca esti ciudat, a imita pe cei ciudati pentru a obtine beneficii culturale sau chiar materiale, este de-a dreptul scandalos, echivalent cu prostituarea si ar trebui sa devina chiar ilegal. Dar nici ciudatii nu mai sunt azi ce au fost. Fenomenul a devenit deja unul mainstream, iar imitatiile apar la tot pasul si sunt uneori atât de bine facute, ca nu mai stii unde si cine mai e originalul. Totusi cât de departe poate merge un om în directia ciudateniei pentru a avea succes? Nici nu vreau sa stiu. Extrapolând, cât de mult poate renunta un individ la propria originalitate, autenticitate pentru a fi „înteles” si apreciat de mai multi oameni din mainstream decât ar fi în mod obisnuit? Si aici raspunsul e ambiguu. Ma gândesc, doar ca un exemplu, la concurentul care a reprezentat România la Eurovision anul acesta, dar, de ce nu, si la unii din anii trecuti, ca tot cam pe acolo se învârt. Theodor Andrei, un baiat de 18 ani foarte talentat, un interpret deja cu istorie în concursuri si festivaluri de muzica, a fost a ales sa cânte melodia D.G.T. (Off and On). Trebuie mentionat înca de la început ca Theodor, din câte am gasit eu pe net, nu este gay sau membru al comunitatii LGBTQ+, ci e este, deocamdata, hetero. Zic „deocamdata” pentru ca experienta de la Eurovision e posibil sa-i fi influentat niste decizii, dar aici sunt doar speculativ. Având aceste lucruri în vedere, sarind direct la concursul propriu-zis, constatam peste noapte ca reprezentantul nostru apare pe covorul rosu echipat ca o fata din cap pâna în picioare. Singurele indicii de mascul erau gesturile si vocea. Ce putea sa îl schimbe atât de mult de pe o zi pe alta? Unii zic ca tocmai natura concursului e în asa fel perceputa ca tinde spre extravagant, neobisnuit, ciudat. Si de aceea, de la Cezar Ouatu încoace, toti masculii nostri se îmbraca în femei, de parca extravagant înseamna neaparat gay. E drept ca din ce am vazut eu în trecere pe la televizor foarte multi concurenti cam în directia aia se îndreptau, adica mai multe femei îmbracate în roz, cu pene, sclipici si tocuri, palarii colorate, dar cu mustata si barba nu am vazut în viata mea concentrate într-un show, dar asta e alta poveste. Mi-e greu însa sa cred ca a venit cineva din partea organizatorilor Eurovision la Theodor sa-i spuna ca daca nu se îmbraca precum o femeie, nu are sanse de câstig. Asta ar fi însemnat o încalcare grava a libertatii, dar nu cred ca a fost asa. Eu cred ca organizatorii nostri români au fost cei care au pus cele 400 000 de euro la bataie pentru a achizitiona niste fuste care sa vina pe masura baiatului nostru, just in case, pentru un plus de popularitate din partea unora. Si el, ce sa faca, le-a îmbracat. Si uite asa apare pe scena un tip care arata precum chitaristul de la AC/DC doar ca în culoare roz, machiat cu toate accesoriile de dama posibile, aratând dupa toate standardele a gay de la mama lui, dar cântând un cântec, culmea, despre dragostea cu nabadai dintre un baiat si o fata. A fost ca o profanare în biserica! Specialistii, de genul lui Mihai Traistariu, zic ca nu a fost spectacolul bun, dar eu cred altceva, eu cred ca s-a vazut falsitatea personajului prin toti porii. Omul acela, care nu e ciudat, a jucat un rol de ciudat si a fost fals. Pentru ca si ciudatenia are propriile ei reguli, cum spuneam, trebuie sa vina în primul rând din interior, daca nu ai ceva sarit de pe fix acolo, nu o sa reusesti sa o imiti în afara niciodata, adevarul va iesi la iveala. A pretinde ca esti ciudat, fara sa fii de fapt, e la fel de strigator la cer cu a fi cu adevarat ciudat în locul care nu trebuie. Toata aceasta situatie nu ma întristeaza, cel putin nu mai mult decât eram deja, pentru ca îmi confirma a mia oara caracterul atât de fals al nostru, al românilor. Nu ma refer la românul autentic, cel care a mai ramas, cum am mai zis si alta data, ascuns prin munti, urmarit de autoritati pentru a fi europenizat, globalizat, ci al celui golit de substanta, al celui care traieste numai dupa principiul formei fara fond, al imitatiei. Concurentul nostru a reprezentat perfect România la acest concurs prin prestatia lui, în ciuda tuturor criticilor, a comentariilor jignitoare si spumegânde venite din partea asa-zisilor nationalisti sau homofobi care nici macar nu au privit problema în detaliu. El a fost exact ca omul luat din strada, îmbracat în hainele alese de sponsorul sau si împins pe scena la cântat. Nu, el nu ne-a facut de rusine, el ne-a aratat exact ceea ce suntem, niste imitatori. Da, un artist se poate transforma în multe feluri pentru a capta atentia admiratorilor, pentru a câstiga cât mai multa audienta, dar acest lucru se face numai si numai în spiritul propriului sau stil, niciodata în afara lui. Nu exista vreun artist apreciat, de succes care sa se fi dat mereu dupa cum bate vântul. Atitudinea asta tradeaza mereu si obligatoriu falsitatea personajului care va fi abandonat de toti si aruncat la gunoiul culturii. Multi striga ca lumea occidentala e din ce în ce mai pervertita si ca accepta din ce în ce mai mult manifestarile nenaturale în sânul ei. Asta e cât se poate de fals, marea problema e ca ciudatenia autentica începe sa dispara, lasând locul unei normalitati construita tocmai din obsesia pentru ciudatenie, aceea artificiala, fabricata pe loc. Nu conteaza ce esti cu adevarat, important e sa arati si sa sustii cu orice chip ceea ce este altfel, deosebit, „interesant”, ciudat. S-a denaturat însasi conceptul de „ciudat”. Un exemplu opus, unul bun, este Andrei Ursu sau WRS, dupa numele de scena, care e cu adevarat gay si care a fost autentic în acest sens, adica a aratat pe scena si în viata sa de zi cu zi ceea ce este în realitate, nu a împrumutat o imagine de dragul voturilor. Dovada este si faptul ca piesa lui, „Llamame”, a ajuns în finala Eurovision din 2022 si a avut un succes mare dupa aceea. Autenticitatea se vede, se simte de oricine. Falsitatea, mai mult decât orice, este daunatoare nu doar pentru succes, dar si pentru viata personala a cuiva pentru ca un om labil, care nu stie sa îsi puncteze propria identitate si sa ramâna cu ea, va avea numai de suferit. Briscan Zara este scriitor si publicist
