Nu putem defini concret cauzele care determina un copil sau un adolescent sa comita o crima, chiar daca publicul o cere expres, mai ales dupa recentul masacru declansat de copilul de 13 ani din Serbia, ci mai degraba putem defini anumite elemente care ar putea fi considerate de risc. Aceste elemente le vom lua în discutie astazi. În urma diverselor stiri din mass-media la care asistam uimiti si neputinciosi, din ce în ce mai des se declanseaza în public reactii virulente, si nu doar în public, ci chiar si în rândul expertilor în sanatate mintala. Cum este posibil ca unii copii sa-si ucida în mod barbar proprii parinti, proprii prieteni sau colegi, fara nici cea mai mica remuscare? Acest lucru este întrebat de oamenii obisnuiti, care, adesea, îsi împart raspunsurile între extremele legalismului si moralismului - reactii de înteles pentru cei ce poseda bun simt, - sau solutii, fie legate de legislatie, fie legate de educatie sau sanatate publica. Stim ca exista copii agresivi, dar de acolo pâna la crima si satisfactia sadica de a lua viata unei alte persoane, exista o granita pe care nu o putem concepe. În fata acestor atrocitati toata schela noastra morala se prabuseste. Piaget a stabilit ca între 7 si 10 ani când apare acest simt al moralitatii, copilul poate fi deja constient ca are o responsabilitate pentru actiunile sale. Adica, are deja o idee despre ce este bine si ce este rau si ce contine fiecare dintre actele sale. De aceea, cea mai mare parte a studiior despre agresivitatea copiilor si despre copiii care ucid, stabilesc deja granita de responsabilitate la vârsta de 10 ani. Expertii ne lasa de înteles ca în aceste cazuri, pâna în 10 ani, nu se poate vorbi de psihopatie, întrucât copilul nu are o personalitate matura pâna la vârsta de 18 sau 20 de ani ca sa se poata stabili cu certitudine un asemenea diagnostic, ci, mai degraba, acesta s-ar confrunta cu o tulburare de conduita, o tulburare de personalitate imatura, unde exista duritate emotionala, impulsivitate si o lipsa de afectiune si emotii, fara legatura cu mediul în care copilul creste. Psihopatia juvenila, adica aceasta tulburare de conduita, apare atunci când copilul îmbina anumite caracteristici care îi inhiba perceptia fricii si îi limiteaza reactia la pedeapsa, adica la consecintele actelor pe care le îndeplineste cu unicul scop de a face rau altora. Nici o pedeapsa nu le va stavili comportamentul agresiv, au putina empatie cu semenii lor, inclusiv cu animalele, si le pasa doar de ei însisi. Nu putem defini concret cauzele care determina un copil sau un adolescent sa comita o crima, chiar daca publicul o cere expres, mai ales dupa recentul masacru declansat de copilul de 13 ani din Serbia, ci mai degraba putem defini anumite elemente care ar putea fi considerate de risc. Aceste elemente le vom lua în discutie astazi. Pe de o parte, un motiv ar fi tulburarea de personalitate antisociala sau, dupa cum am mentionat mai devreme, copiii acestia sufera de psihopatie juvenila si chiar de tulburare de personalitate narcisica. Aceste perturbatii sunt ceea ce, în cele mai multe cazuri, au în comun copiii sau adolescentii care au comis mai multe crime în scoli. Dar nu doar atât. Cel mai des, dupa atacul acelui copil care a suprimat viata a noua colegi de-ai sai si a unui adult, am auzit afirmatii de genul „de vina sunt doar jocurile pe calculator!” Violenta în televiziune, filme, jocuri si carti este adesea citata ca fiind cauza atacurilor mortale în scoala. Orice se întâmpla în scoli, publicul considera ca vina apartine acestora. Dar, totusi, daca stam sa privim realist lucrurile, milioane de copii vad violenta pe internet sau la televizor si nu comit crime. Da, copiii care comit atacuri mortale sunt obsedati de violenta.Aceasta este adevarat. Nu doar au jucat jocuri cu grad maxim de violenta pe calculator, ca, de altfel, multi alti copii, dar au devenit, spre deosebire de altii, obsedati de ele. Nu doar se uitau la filme violente, ci filmele au devenit realitatea lor preferata. Am cautat pe internet câteva exemple de copii si adolescenti care au comis crime - Jeffrey Wise, de 16 ani, - a comis masacrul de la liceul Red Lake, SUA, în 2005 - , a vizionat filmul „The Elephant” regizat de Gus Green Van Sant Jr., cu prietenii sai, cu câteva saptamâni înainte de masacru. The Elephant este despre un atac armat într-o scoala, iar Jeffrey, prin actul sau, revine la momentul sau preferat din film, crima. Ce impact are violenta media asupra unor copii? Iata, legitimizeaza violenta, oferind chiar un ghid pentru actiune sau un scenariu. În 1996, Barry Loukaitis de 14 ani, a intrat la ora de algebra si a ucis un profesor si trei colegi de clasa, apoi i-a luat ostatici pe restul. El ar fi spus: „Este mult mai palpitant decât sa înveti algebra, nu?” Acesta era de fapt un citat din Furia lui Stephen King, în care un elev pe nume Charlie Decker organizeaza un atac în ora de algebra, dupa ce ar fi fost umilit de directorul scolii. În 1988, Jeffrey Cox, în vârsta de 18 ani, inspirat de acelasi Charlie Decker din Furia, a luat o mitraliera si a tinut ostatici colegii la cursul de stiinte umaniste. În acest caz, viata a imitat fictiunea. Desigur, copiii acestia nu au devenit criminali pentru ca au citit cartea sau au vazut un film, acea carte a fost citita, poate, de sute sau mii de copii, bagajul lor cuprindea o paleta de alti factori de risc precum tulburari mintale si o viata nefericita plina de abuzuri fizice si emotionale. Aproape toti cei care comit infractiuni grave au crescut într-o atmosfera familiala nesanatoasa si au simtit foarte putina dragoste din partea parintilor în copilarie. Dar, totusi, privind în jur vedem ca nu toti copiii care provin din familii disfunctionale ajung sa ucida. Suntem de acord ca violenta în mass-media poate desensibiliza oamenii. Sângele, sadismul, crima sau automutilarea nu ne mai produc dezgust, ne obisnuim cu ele. Nu numai atât, multe filme sugereaza ca violenta este o modalitate de a câstiga statut social atunci când nu-l ai. La fel e si pe internet. E suficient sa dam o raita prin lumea retelelor de socializare, daca facem o statistica de tipul câti din 10, vedem ca oamenii fara un statut clar, nerealizati profesional sau familial, sunt cei care ataca cel mai des în acest spatiu folosind prin conturi false identitati false pentru a prolifera injurii, cuvinte obscene, violenta verbala. Prin aceasta violenta, dupa cortina internetului, ei considera ca dobândesc un statut, pe care în viata reala nu-l au. Apoi, cei care sunt admirati, care au cel mai mult prestigiu, cei cool, musculosi, puternici, bat si ucid, în filme, cei mai multi semeni. Pentru baietii care se simt slabi ori inferiori altora, acesta poate fi un mesaj puternic: daca vrei sa fii ca ei, sa ai prestanta în public, fii violent. În cele din urma, uciderea oamenilor în jocuri sau indirect în filme poate servi, asa cum am spus, ca o repetitie pentru realitate. La aceasta problema se adauga faptul ca multi copii sunt mult mai mult online decât în lumea reala, ceea ce duce la abilitati emotionale si sociale nedezvoltate. Lumea lor este acolo si drept dovada e faptul ca micul ucigas din Serbia pare a fi îngrijorat nu de odioasa crima savârsita, ci de gândul ca actul sau monstruos nu este apreciat de internauti, adica de cei în lumea carora el a trait, s-a dezvoltat si a gasit alinare, nemanifestând nici o empatie fata de colegii lui reali, ucisi. Apoi, aceasta desensibilizare e accentuata si de faptul ca moravurile civice – onoare, respect, grija fata de semeni – s-au diminuat dramatic si copiii cresc, atunci când sunt ignorati de adulti, fara a avea puncte de sprijin sau reper. Cercetarile arata, de asemenea, ca majoritatea criminalilor au fie tumori, fie leziuni în anumite zone ale creierului. Astfel de patologii pot fi cauzate de lovituri la cap sau accidente, precum si de consumul de droguri sau alcool în copilarie. Unii sustinatori citeaza afectarea amigdalei, o structura a creierului implicata în reglarea emotiilor sociale, cum ar fi gelozia si furia. Altii vorbesc despre patologia lobilor frontali, ce provoaca slabiciune a sentimentelor si indiferenta fata de suferinta celorlalti. Ceea ce e important de retinut e ca o persoana se poate naste initial cu o patologie, inclusiv sa mosteneasca de la parinti anumite tulburari psihice, chiar si sindromul de stres posttraumatic, poate avea probleme cu dezvoltarea sau functionarea incorecta a unei anumite zone a creierului. Serbia a avut parte de un razboi ale carui urme s-au proiectat adânc în constiinta masei, dar si în constiinta individului. E posibil ca tocmai acest sindrom de stres posttraumatic sa se fi transmis de la parintii care au trecut prin razboi, frica si convulsii sociale si copilului care si-a ucis colegii, cel putin asta concluzioneaza unii psihologi criminalisti. Constiinta e asociata cu empatia. Pentru ca un copil sa dezvolte empatie si, implicit, o constiinta, este necesara dragostea mamei, ne spun specialistii. Aproape toti criminalii care au fost supusi cercetarilor psihologice au declarat ca au experimentat, printre altele, indiferenta din partea mamei si, destul de des, au suferit din partea ei violenta fizica, umilinta si abuz emotional. Copilul ucigas din Serbia are parinti intelectuali, dar ambii ocupati cu munca lor. Mama lucreaza în cercetare, e profesor universitar, tatal e medic. Si nu stim câta dragoste, întelegere si atentie a primit acel copil în aceste conditii, chiar daca acasa nu a avut niciodata parte de violenta fizica, e posibil ca el sa fi avut parte de neglijenta. Baiatul a recunoscut ca a urmarit des filme politiste, dar si documentare despre crime în masa, chiar si cele din scoli. A fost obsedat de documentarul American Tragedy, care arata cum sufera mamele victimelor, dar si cum sufera mama ucigasului din cauza a ceea ce a comis copilul ei. A vizionat acel documentar de mai multe ori si a identificat-o pe mama ucigasului cu propria sa mama, pentru ca el a trait cu imaginea unei mame care nu a prezentat niciodata interes pentru problemele lui. El a vazut acea suferinta, precum si strigatele copiilor înspaimântati si raniti, ca pe un fel de compensare pentru durerea sa psihica, durere provocata, poate si de indiferenta maturilor. Cautând prin literatura stiintifica, descoperim un lucru uimitor: se dovedeste ca practic nu exista teorii de ce o persoana decide sa ucida. Dar sunt multe, dupa cum vedem, care explica violenta si criminalitatea în general. Psihologii vad crima ca pe o consecinta a unui set de alte acte violente sau ilegale sau de factori diversi. De cele mai multe ori, crima este un act atent orchestrat, nu doar o explozie de agresiune, iar motivele nu au nicio legatura cu alte forme de violenta, cum ar fi bataia, jaful armat sau violul. La un moment dat în viata, gândurile legate de crima îi viziteaza pe majoritatea oamenilor normali, chiar si rudele si prietenii de bunatatea carora nu ne îndoim, se gândesc sa faca rau cuiva daca persoana le-a pricinuit rau. Dorinta de razbunare poate atinge granite la care nici nu credeam ca putem ajunge. Pare ciudat ce spunem, dar sa explicam. Pentru a întelege de ce astfel de gânduri pot face parte din psihologia umana, luati în considerare activitatea cognitiva dedicata unui alt lucru important la care multi oameni se gândesc destul de des – sexul. Gândurile sexuale, sa le numim atractii, apar înaintea actiunilor, dar nu conduc întotdeauna la ele. De fapt, marea majoritate ramân doar gânduri. Cu toate acestea, scenariile erotice, jucate în singuratatea constiintei, îndeplinesc un numar mare de functii extrem de utile. Pe de o parte, ele ne permit sa stabilim ce ne entuziasmeaza la persoana pe care o dorim: inteligenta, prezenta fizica, abilitatile lui etc. În al doilea rând, putem vizualiza intern aventurile fara a ne implica neaparat în ele în realitate. Apoi, fanteziile ofera o oportunitate de a analiza cu atentie consecintele intentiilor sexuale înainte de a fi îndeplinite. Ne putem imagina scena de sex în detaliu si abia apoi decidem: merita sa o punem în practica? Ce câstig vom avea? Ce vom pierde? Prin urmare, aceste gânduri ne motiveaza sa facem pasi potriviti, de regula sa abandonam fantezia în beneficiul realitatii. Pentru o încercare reala, exista sute, chiar mii de gânduri care ramân nerealizate în viata. Desi contemplarea unei crime precede de obicei crima reala, acestea nu duc la actiuni concrete, pentru ca majoritatea fanteziilor contribuie la inhibarea impulsurilor de omucidere: de obicei, trecând prin cele trei etape mentionate anterior, ajungem la concluzia ca pretul este prea mare, realizam ridicolul situatiei si ne scuturam îngroziti – am mers cu gândul prea departe, si alegem solutii eficiente si mai putin riscante, cum ar fi, de exemplu, sa ignoram persoana care ne-a pricinuit rau, ori sa nu mai stam în preajma ei etc. Dar aceasta este reactia unui psihic sanatos. Sunt infractori care planuiesc sa omoare si înteleg de la bun început ce anume doresc sa obtina si sunt cei care ucid ca urmare a impulsivitatii si agresivitatii crescute pe care nu o mai pot stapâni. Majoritatea ucigasilor comit crime din placere sadica si ca razbunare la nivel inconstient pe cineva care i-a agresat în copilarie, cum ar fi mama sau tatal. Majoritatea cazurilor pot fi clasificate dupa cele trei tipuri principale de ucigasi: copilul abuzat sever, copilul periculos de antisocial si copilul grav bolnav mintal. Astazi, exista o multitudine de situatii violente în societate, cu care înca de la o vârsta frageda copilul interactioneaza: divertisment ieftin si obscen la televizor, videoclipuri, apoi strada, anturajul cu capcanele lui, retele de socializare care actioneaza ca modele ale acestui comportament violent. Daca vom combina aceasta expunere zilnica la violenta cu o familie disfunctionala sau cu niste parinti indiferenti, preocupati doar de cariera lor si nu de educatia si iubirea fata de copil, si mai adaugam si o tulburare de conduita la care apropiatii închid ochii în ignoranta lor, avem o reteta perfecta pentru dezastru. Cristina Danilov este psiholog
