Spre sfârsitul comunismului din România, posibilitatea obtinerii rapide a unui apartament la bloc era reala. Majoritatea populatiei urbane traia în cartiere de locuinte colective. Ambitiile partidului comunist au fost anularea proprietatii private, demolarea caselor cu gradina si mutarea proprietarilor în apartamente cu chirie modica. Aproape au reusit. Disparitia comunismului parea sa aiba, printre efecte, stoparea dezvoltarii acestui mod de locuire nu doar neromânesc, ci antiromânesc. Ori, asistam astazi cu totii la navala noilor constructii de locuinte colective pe orice petec de pamânt liber din orasele noastre. Modul acesta depersonalizant de locuire nu este o noutate a modernitatii. În Roma antica insula era o constructie cu apartamente cu sase, sapte nivele, cu înaltimi ce ajungeau la douazeci de metri. Cu toate restrictiile de limitare a înaltimii, blocurile puteau ajunge, deseori, la noua nivele! Dotarile sanitare ramâneau la nivelul terenului, motiv pentru multi romani sa-si arunce excrementele direct în strada. Densitatea de locuire era rezultatul cresterii populatiei, Roma ajunsese sa aiba milionul de locuitori, în limitele zidurilor de aparare ale cetatii. Acelasi fenomen de înghesuire în locuinte insalubre suprapopulate s-a perpetuat în occidentul dezvoltat pâna în modernitate. Stoparea lui a fost posibila prin masuri drastice de igienizare a oraselor, în baza principiilor urbanismului profesionist. Le Corbusier, celebrul exponent al noului urbanism, a lansat pe piata conceptul de oras în oras, unitati de locuit complexe, cu apartamente minimale, dar cu dotari specifice vietii comunitare. Cele câteva realizari concrete de la mijlocul secolului trecut, din Franta, nu s-au dovedit viabile nici economic, nici social. În schimb nevoia acuta de locuinte în urma razboiului mondial a consacrat cartierul din blocuri drept o solutie inevitabila. Tarile occidentale dezvoltate au ajuns la concluzia, sustinuta de viata reala, ca modul acesta de locuire nu este doar nepotrivit vietii comunitare, ci si ineficient economic, în timp ce tarile comuniste l-au adoptat ca unica solutie în rezolvarea problemei locuirii. În România interbelica ideea locuirii la bloc s-a etalat în orasele mari, în special în Bucuresti, unde exista un patrimoniu de arhitectura moderna de calitate. Numai ca proprietarul unui astfel de apartament putea fi doar cineva cu stare. A avea, între altele, un apartament în blocurile din centrul orasului însemna o marca de bun gust, de modernitate. Era pâna la urma un lux exclusivist. Locuintele ieftine aratau cu totul alfel si erau sustinute de actorii economici importanti, Malaxa, CFR sau altii, pentru proprii salariati. Comunistii au rasturnat situatia. Cartierul si viata la bloc au devenit un mod de viata obligatoriu pentru toata lumea. Urbanismul promovat de ei presupunea restrângerea intravilanelor localitatilor, înlocuirea zonelor traditionale de case cu gradina din oras cu noi constructii înalte, cu densitati mari. Chipul oraselor s-a schimbat radical, de cele mai multe ori în rau. Orasele istorice minunate, cum au fost Iasul, Suceava, Roman, din regiunea noastra, au fost pur si simplu desfigurate. În ciuda saturatiei cu blocuri de locuit comuniste si în lipsa preocuparilor serioase ale statului pentru sanatatea locuirii în România, piata locuintelor colective a explodat într-un context total nefavorabil pentru calitate: lipsa viziunilor de dezvoltare urbanistica a localitatilor si specula imobiliara. Principalele abilitati ale investitorilor imobiliari, potentate de oportunismul administratiilor locale sunt cele legate de obtinerea densitatilor si înaltimilor exagerate, peste normele curente, apartamente mici, neconforme standardelor de confort si, evident, profituri cât mai mari. În felul acesta noul capitalism românesc nu este în stare sa contribuie la dezvoltarea normala a oraselor, dimpotriva, el desavârseste practic opera de distrugere a sufletului românesc începuta în comunism. În orice stat responsabil pentru cetatenii sai, problema locuirii este fundamentala pentru calitatea vietii. Mai ales în tarile în curs de dezvoltare în care cetatenii capabili sa-si rezolve prin resurse proprii necesarul de spatiu locuibil sunt o minoritate. Este evident ca, spre deosebire de comunisti, tinta lor era clara, mutarea întregii populatii în blocuri de locuinte, noii capitalisti sunt ghidati de un singur obiectiv, maximizarea profiturilor. Pâna acum nici un guvern nu a fost interesat în realizarea proiectelor potrivite celor fara posibilitati de a construi, cumpara sau închiria un spatiu de locuit. Imaginarea si realizarea acestor proiecte nu este o treaba simpla. Sunt necesare studii economico-sociale aprofundate în care referinta la traditie nu este inutila. Desigur, traditia noastra straveche, valoroasa, umana si dezirabila este casa cu gradina. Dar în furtuna întâmplarilor stârnita de legile pamânului si ale urbanismului facute si aplicate fara nici o responsabilitate privind calitatea, sanatatea, coerenta si frumusetea specificului nostru de viata, cine se mai poate gândi la restaurarea traditiilor profunde? Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
