Mult timp am fost obsedat de casa copilariei mele. Ea îmi revenea deschizându-si larg usile pâna si în vis. Daca se întâmpla însa sa-i trec pragul, ma simtea strain. Nici un lucru pe care-l cunosteam nu se mai afla la locul sau, caci spatiul intim din interiorul casei se transforma într-un adevarat labirint, prin care înaintam încercând sa-mi reconstitui anumite scene petrecute în copilarie. Era o casa obisnuita, alcatuita din trei camere relativ mici - care însa atunci mi se parea de dimensiuni impresionante - legate între ele de un hol, în care se afla amplasata o scara ce urca în pod. Podul era un spatiu aproape somnambulic, unde puteai gasi tot felul de lucruri si de fiinte, ca de altfel si locul strâmt de sub pat: mosoare de ata, ciorapi desperecheati si tot felul de încaltaminte fara talpa. Acolo se afla un cufar, pe care ai mei, nu stiu de ce, îl umpleau vara, dupa ce trecea treieratul, cu grâu, si cu secara. Îmi placea seara, când urcam tremurând de frica în pod, sa cern în palme boabele de grâu si sa privesc firele de praf ce se ridicau din cufar rotindu-se în lumina dulce a amurgului de vara. Acolo, tot vânturând grâul, am dat peste niste poze vechi, iconite, ceasloave, cruci, dar si peste o groaza de bancnote cu chipul regelui Mihai si cel al regelui Ferdinand, bancnote iesite din uz dupa prima reforma monetara operata de regimul Petru Groza în anul 1947. Imediat dupa razboi, banii se devalorizau atât de repede, încât te duceai la piata sau la bacanie cu roaba sau caruta. Am gasit, în fundul cufarului, pe lânga bancnote vechi, si o multime de monede de argint, adunate în fisicuri si învelite în hârtie de ziar. Dupa reforma monetara, banii acestia nu mai aveau valoare. Lumea însa îi mai pastra, sperând ca regimul comunist va fi rasturnat la putere de catre americani, si ca România va redeveni regat. Nu s-a întâmplat acest lucru nici dupa zece, nici dupa cincisprezece ani, astfel ca banii vechi s-au transformat în pleava. Alaturi de bani devalorizati am gasit în lada de zestre, în despartitura unde ai mei tineau secara - si bani noi. Destul de multi. De cinci, de zece si de douazeci si cinci si, daca nu ma însel, de o suta de lei. Banii noi miroseau altfel decât cei vechi. Bancnotele erau mai mici, dar mirosul mult mai ispititor. Desi ma tentau, nu m-am atins de ei. Fratele meu însa nu a rezistat ispitei si a început sa sustraga la început sume mici, apoi sume din ce în ce mai mari din cufar. Din banii sustrasi îsi cumpara bomboane, biscuiti si stilouri. Atunci stilourile erau o raritate si costau destul de scump. Nu stiu cât a durat toata povestea, stiu doar ca într-o duminica ai mei au descoperit frauda, si fratele meu a încasat-o rau de tot. Eu însa nu am patit nimic. La drept vorbind, nici nu ma atinsesem de bani. Si daca m-as fi atins, nu as fi stiut ce sa fac cu ei. Pentru mine banii erau ca frunzele. Noi, cei mai mici, ne urcam în copaci si culegeam frunze, spunând ca sunt bani. Când culegeam suficient de multe, mergeam la pârâu si le aruncam în apa. În pod însa nu erau numai bani, ci era si necuratul. Încaltat în cizme rosii cu pinteni, noaptea necuratul se plimba tantos prin pod, strivind câteodata câte un soricel ce dadea târcoale chitcaind pe acolo, uneori însa îsi facea simtita prezenta si sub pat, scotând sunete ciudate. Îi auzeam pasii, în special noaptea, când dormeam singur în camaruta mea. Necuratul îsi facea rondul bacanind din tocuri, pâna se crapa de ziua. La primul cântat al cocosilor, când duhul lui se subtia, facând un ultim efort, diavolul se catara pe hornul casei, striga si el de trei ori cucurigu, acompaniind cocosii, dupa care, batând din aripi surde, se destrama lasând în urma urme de cenusa sinilie, urât mirositoare. Desigur casa copilariei mele a disparut de mult. În locul ei a ramas doar amintirea si dorinta mea de a o revedea în fiecare primavara. Ceea ce nu se întâmpla însa decât arareori, o data la un deceniu sau poate si mai rar. Caci la fiecare încercare a mea de a ma întoarce în trecut si a-mi retrairi copilaria intervine neprevazutul. Nu mai stiu ce reprezinta pentru mine azi casa mea natala, traiesc însa din când în când nostalgia ei. De aceea eu o vad doar în vis, iar în ultima vreme nici în vis. N-o mai revad, nici primavara, nici vara, nici într-un alt anotimp. Caci de fiecare data când ma pregatesc sa ma întorc în casa unde am copilarit, întotdeauna ceva îmi sta împotriva. Probabil ca starea mea launtrica, nostalgia dupa anii copilariei, înstrainarea si teama de-a regasi altceva, un alt sat, alti oameni decât cei pe care i-am cunoscut se conjuga cu fortele naturii si aduc din senin tunete si fulgere, ploi, rupere de nouri, pandemii, razboaie crâncene si alte nenorociri. Primavara sunt inundatii, vara se repara calea ferata, avariata de lipsa fondurilor, pe care se circula atât de dificil, încât, vorba cuiva, ajungi mai repede pe un alt continent, decât într-o localitate situata la marginea tarii; toamna se culeg roadele si nimeni nu are timp pentru tine, iar iarna fie ca bântuie viscolul, fie ca Dumnezeu stie ce se mai întâmpla, ca se iveste o piedica neasteptata, o întâmplare imprevizibila, care în ultima clipa ma opreste din drum. Nu sunt superstitios din fire, dar am impresia ca necuratul, nu a disparut de acolo, cu toate ca în locul casei noastre se înalta azi un alt locas, mult mai impunator, ci luându-si avântul de pe umbra vechiului acoperis, zboara cât ai clipi din ochi, ajungând din locul drag unde mi-am petrecut copilaria, în locul unde stau acum, vârându-si coada în treburile mele, împiedicându-ma sa ajung pe plaiurile mele natale, sa pun piciorul pe pamântul drag, unde am vazut pentru prima data, oho, acum cu atâta timp în urma, lumina zilei, pamântul din care mi-am sorbit odata cu laptele matern slabiciunea si forta de-a exista, de-a trece peste toate oprelistile si a merge înainte orice s-ar întâmpla. De multe ori când închid ochii, ma vad stând pe cuptor, cu biberonul în gura, cioplind o bucata de lemn sau batând barabana într-o tingire goala. Tin minte foarte bine aceasta scena. Era spre primavara. Priveam pe geam si vedeam cum turturii se topesc sub streasina. Vedeam si sura. Vedeam si câinele roscat - un câine mic si râu, Sarik - ce se zbatea în lant. Vedeam si chipul triunghiular al mamei, încadrat într-un batic rosu, cu picatele albe, aplecat peste albia de rufe. Acest batic mama trebuia sa-l poarte de dimineata pâna seara, altfel faceam crize. N-o suportam decât îmbrobodita astfel. Baticul acesta o facea sa fie frumoasa. Daca si-l schimba, chipul mamei se contorsiona, capatând trasaturi îngrozitoare. A trebuit sa-l poarte ani de zile, pâna când m-am obisnuit s-o vad altfel decât împodobita cu acest batic. Cu un alt batic pe cap, mama avea un chip strain. La un moment dat, pe usa a intrat tata, aducând miros de zapada în camaruta care ne servea si de bucatarie, si de sufragerie. Dupa ce si-a dat jos cojocul, aruncându-l pe un scaun, s-a apropiat de cuptor. Era destul de bine dispus. În ochi, îi sclipea un zâmbet vesel. Vazându-ma ca cioplesc un lemn, mi-a spus: Ei, tinere, dar vad, sa nu-ti fie de deochi, ca te-ai mai înaltat. Mâine poimâine o sa-ti creasca si mustatile. Ce mai tura-vura, acum te-ai facut flacau... Radiam de bucurie. Fara sa-mi dau seama mi-am pipait crestetul, sa vad daca într-adevar crescusem sau ba. Cu siguranta crescusem, altfel de ce m-ar fi laudat tata?! Prin urmare, vezi si singur ca ai crescut... Am facut semn din cap ca da. De vorbit vorbeam, dar nu prea bine. Slava Domnului ca ai crescut, continua tata. Acum voi avea aici un ajutor de nadejde. Ne vei ajuta sa taiem lemne, sa mergem în padure, sa aducem apa din fântâna si tesalam caii... Vrei? Am sarit în sus de bucurie, zicând: da, vreau! Bine, spuse tata, asa o sa facem. Ma bucur ca ai sa ne ajuti... Dar uite, avem, totusi, o problema. Tu ai ajuns aproape flacau. Mâine, ai sa vezi, o sa-ti creasca si tuleiele si ai sa te duci la fete. Dar cum ai sa apari în fata fetelor cu biberonul în gura? Esti baiat mare, leapada-te de el! Am ramas uimit. Tata avea dreptate. Dar cum, cum trebuia sa procedez?! Oare ar fi trebuit sa-l arunc în soba încinsa?! Nici chiar asa, spuse tata. Uite, eu am sa te ajut. O sa ti-l tai cu foarfecile asta de croitorie, vrei? Tata era croitor de meserie. Învatase meseria la Cernauti. Dar se apucase de alte treburi. Nu mai cosea nimic. Avea însa un foarfece urias o masina de cusut Singer, la care mesterea din când în când. Am stat în cumpana si m-am gândit. Aproape ma podidea plânsul. Dar tata nu s-a lasat, a venit mai aproape de mine si mi-a cerut sa scot biberonul din gura si sa i-l dau. Cu inima îndoita, i l-am înmânat. Între timp mama îl ruga sa ma lase în pace. Dar, odata pornit, tata îsi ducea de obicei gândul pâna la capat. Asa facut si acum. Tata mi-a dat biberonul înapoi. Si faptul acesta m-a facut sa ma rusinez. Atunci, privindu-ma gales în ochi, tata mi-a spus: Ajuta-ma, te rog. Singur nu ma descurc. Nu pot sa tin biberonul si sa-l tai. Tine biberonul strâns în pumn. Asa, facu el. Acum e bine. A desfacut apoi foarfeca si când lamele au atins biberonul meu galbui, m-a întrebat înca o data: Sa-l tai sau nu-l tai? Ai timp sa te razgândesti. Am facut semn sa-l taie. Si tata l-a taiat. Când m-am vazut biberonul taiat în doua, întâi am râs, apoi am izbucnit în hohote de plâns. Am plâns atât de mult ca aproape m-am învinetit.
