Lumea epica a lui Beckett se vrea un Purgatoriu menit sa esentializeze natura umana, sa o „dezbrace” de balastul inutilitatii. Prin proza sa parabolica, scriitorul îsi exerseaza, de fapt, filozofia sceptica din dramaturgie. Eroii epici sunt umbrele tipologice ale figurilor sale scenice. Nuvelele si povestirile irlandezului bilingv Samuel Beckett (traitor, în mare parte, la Paris, laureat al Premiului Nobel, în 1969, si disparut, la vârsta de 83 de ani, într-o zi importanta pentru noi - 22 decembrie 1989) au fost concepute în diverse momente ale carierei, printre romane si piese de teatru, reprezentând un fragment fundamental al operei sale artistice. În principiu, orice critic avizat ar admite ca nu sunt la nivelul constructiei simbolice dintr-un roman precum, de exemplu, Molloy/Molloy (1951), unde monologurile „existentialiste” ale celor doi protagonisti ating, frecvent, subtilitatea filozofica din epicul sartrian, sau dintr-o piesa ca Waiting for Godot/Asteptându-l pe Godot (1953), în care absurdul realitatii e înlocuit, într-o eleganta derulare estetica, de o realitate a absurdului. Totusi, fara ele, Beckett nu ar putea fi înteles, cu adevarat, în dimensiunea sa de inovator al literaritatii - fapt ce l-a si inclus, în evaluarile exegetice ale ultimei jumatati de secol, printre artizanii trecerii de la modernitate la postmodernitate. Culegerea de „proze” anglofone, din 1934, More Pricks Than Kicks/Mai mult ciupituri decât lovituri constituie, în esenta, „re-structurarea” romanului din 1932 (publicat abia în 1992, post mortem, întrucât Beckett nu a gasit, la timpul respectiv, un editor, abandonând ulterior proiectul) Dream of Fair to Middling Women/Vis cu femei frumoase si nu prea. Textele, desi autonome, se axeaza pe protagonistul comun, Belacqua Shuah, observat pe parcursul unor experiente mediocre, dar revelatorii, din studentie pâna la moartea timpurie, cauzata de un accident. Numele de „Belaccqua” a fost luat de autor din Purgatoriul lui Dante, iar povestirea introductiva, Dante and the Lobster/Dante si homarul (unde personajul traieste drama gatirii unui homar prin aruncarea de viu în apa clocotita), restabileste, aluziv, termenii intertextului. Miza acestei „convertiri” romanesti ramâne nonsensul existential. Mariajele succesive ale lui Belacqua si funeraliile lui din final se contrabalanseaza simbolic, parând a creiona, ultimativ, „nimicul” vietii. Romanele ies din magma acestui epic scurt, al „nimicului”, plin, paradoxal, de intensitate. Ele au fost concepute de Beckett, în limba franceza, pe parcursul lungii sale etape pariziene: Molloy/Molloy (1951), Malone meurt/Malone murind (1951), L’Innommable/Nenumitul (1953), Comment c’est/Cum e (1961), Mercier et Camier/Mercier si Camier (1970). Versiunile englezesti (talmacite) ale textelor au aparut, paradoxal, la ani buni dupa consacrarea lor în spatiul francofon. Primele trei titluri (Molloy, Malone murind si Nenumitul) compun o trilogie - construita de autor între 1946 si 1950 si axata pe ideea nonsensului existential. Mercier si Camier este scris, la rândul lui, spre sfârsitul anilor patruzeci, concomitent cu trilogia, dar are un caracter autonom din punct de vedere tematic (va fi publicat, de altfel, foarte târziu, abia în 1970). Cum e, desi similar ca atmosfera si simbolistica acestor naratiuni, ramâne, de asemenea, o creatie independenta, iesind pe piata editoriala în anii saizeci. Se întelege, compulsia beckettiana pentru absurdul inexpugnabil constituie partitura de rezistenta a tuturor romanelor, mai ales a celor din trilogie. În Molloy (proza derulata pe doua paragrafe: unul de o pagina, celalalt de optzeci), lectorul se confrunta cu o ambiguitate ontologica, rasfrânta gradual asupra epicului de ansamblu precum ceata peste un oras. Tehnic vorbind, avem doi naratori (Molloy însusi si detectivul particular Jacques Moran - aflat în cautarea lui Molloy), însa profilurile lor psihologice, ca si întâmplarile prin care trec, se amesteca la un moment dat, dând impresia transferului de identitate. Molloy locuieste, inexplicabil, în camera mamei sale (despre care nu stim daca mai traieste sau nu), parând atasat de ea într-un mod morbid. Moran calatoreste, împreuna cu fiul sau (trimis fiind de seful lui, Youdi), pe urmele lui Molloy si sfârseste prin a actiona aidoma celui urmarit: întâlnirile, crimele si revelatiile eroilor ajung sa fie, pas cu pas, aproximativ aceleasi. O poveste stranie, a delirului existential, este si Malone murind. Protagonistul, batrân si muribund, zace pe un pat de spital si scrie despre viata lui (în care a ucis sase oameni). Figurile epice se întrepatrund din nou, iar tonul confesiv devine delir verbal si imagistic. Ultimul roman din trilogie, Nenumitul, reprezinta monologul unui narator fara nume, monolog traversat, periodic, de amintiri disjuncte si speculatii criptice. Lumea epica a lui Beckett se vrea un Purgatoriu menit sa esentializeze natura umana, sa o „dezbrace” de balastul inutilitatii. Prin proza sa parabolica, scriitorul îsi exerseaza, de fapt, filozofia sceptica din dramaturgie. Eroii epici sunt umbrele tipologice ale figurilor sale scenice. Inutil de precizat: „Integrala Beckett” a aparut, în varianta româneasca, de-a lungul anilor, la Polirom. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
