„Când am veni...iit în armata/ La costum si la cravata/ Am urcat dealu alene/ -nregiment la Tata Ene!/ Ai, ai, aualeu... etc.!” Pe 28 septembrie 1981 am plecat în armata. Tripleta de aur din clasa de filologie-istorie a Liceului Eminescu, „Calu”, „Chioru” & „Chanson” ne regaseam, ca proaspeti studenti la Filosofie (eu) si Istorie (ei) si în acelasi loc de alean si chin pentru a suporta trecerea celor noua luni de instructie, echivalentul (ne prosteam noi!) graviditatii si nasterii. Baieti fini ne-am dus cu o zi înainte la locul faptei, adica la Dej. „Bangladej”, cum afectuos va ramâne pentru noi pâna la sfârsitul zilelor. Ne-am cazat la cel mai tare hotel, am facut glume cu receptionera, ne-am tuns scurt (ca sa evitam tunsul chilug de la unitate) si, tineri educati, am baut un armagnac la barul bine garnisit al hotelului promitându-ne sa repetam ritualul la finele lunii iunie din anul urmator, când venea „liberarea” (am baut, într-adevar, la final tot câte un armagnac la bar prilej cu care am remarcat ca nimeni nu se mai atinsese de acea sticla timp de noua luni!). A doua zi, treji la ora înscrisa pe ordinul de recrutare (7 dimineata!) ne-am însfacat cuferele regulamentare din lemn, am comandat un taxi si ne-am prezentat, viteji, la poarta unitatii din Dealul Florilor pentru a începe ritualul de trecere catre maturitate, de neevitat în lumile primitive. Am mai scris despre memoria post-traumatica si despre tendinta fireasca a oamenilor de a înfrumuseta trecutul si de a pastra în amintire doar secventele amuzante sau exemplare. Atunci, în lumea dictaturii balcanice din Ceausima, pâna si armata era o casta dominata de neseriozitate, prostie si coruptie. Gândit ca o „scoala a umilintei”, serviciul militar era mai putin despre dobândirea unor cunostinte si îndemânari legate de arta razboiului, cât o imersiune în mâzga vezicanta a subdezvoltarii, a imposturii si bunului plac. În cvsimajoritatea lor ofiterii erau niste prostovani complexati, care nu fusesera capabili sa treaca un examen de admitere la facultate si care, în functie de pile politice, nepotism, smecherie sau coruptie o ardeau mai vesel sau mai nasol asteptând, inexorabil, avansarea „la apelul bocancilor”! Foarte putini stiau ceva din tainele militariei, a armamentului sau a strategiei de razboi. De regula, erau un fel de gardieni mai mult sau mai putin umani care ne spalau pe creier ca sa fim pregatiti pentru societatea concentrationara în care urma sa traim. Si vorbesc acum de noi, care eram studenti si faceam armata la termen redus, de regula cu cadre mai spalate si fara gradati - o specie de martafoi cruzi si nesimtiti care replicau umilintele la care fusesera ei însisi supusi când erau simpli soldati de trupa. Abia târziu am înteles ca acest mecanism relua soft monstruozitatea inventata de Nicolski la Pitesti în care îi punea pe detinuti sa se tortureze unul pe altul pentru a rupe si ultima farâma de demnitate, umanitate si compasiune comunitara dintre ei! Asta se întâmpla însa la „trupa”, adica la cei care avusesera ghinionul sa pice la examenul de admitere în facultate si erau înregimentati ca sclavi, mâna de lucru neplatita pentru toate problemele insolvabile ale economiei ceausiste, minata de minciuni propagandistice si neputinta manageriala. Acestia, care trebuiau sa stea în armata un an si jumatate, erau adesea tinuti abuziv luni în sir peste termen pentru a munci la Canalul Dunare-Marea Neagra, la Palatul Dictatorului sau alte mari investitii, or pentru a strânge recolta de pe câmp lasata acolo de „brava noastra taranime” repliata strategic la birtul satului. Fata de ei, noi eram oricum privilegiati: cazarmament nou, „stoc”, dormitoare mai mici (doar 42 de oameni), instructie cu ofiteri care plecau dupa ora 17, munci mai usoare în unitate, garda la depozitele de munitie sau, daca era cazul, regiment de onoare la Ceausescu sau la ministru (eu am avut aceasta onoare de doua ori!). Ba chiar si dus saptamânal cu apa calda! Ceea ce nu excludea, desigur, abuzurile sau umilintele, dar acestea erau, net, sub nivelul obisnuit pentru trupa. Cel mai greu lucru era, bineînteles, lupta cu timpul, de neuitat pentru cei care au trait orice experienta concentrationara. AMR-ul (initiale de la sintagma „au mai ramas”) începea de pe la 275 de zile pâna la plecatul acasa, dar devenea ritual efectiv abia cu inaugurarea „libimetrului” (un metru de croitorie cu 150 de cm din care se taia, seara, în cadru festiv în dormitor, ziua care a trecut si se anunta câte zile au mai ramas!). În afara de o parte ascunsa a anatomiei feminine, gândurile noastre erau ocupate cu strategiile necesare pentru a face rost de bautura. Orice tehnica era buna, furierul comandantului, agentii care puteau oricând iesi (noi, cei mai înalti, eram agenti de anuntare a cadrelor la alarma), permisia sau escaladarea gardului erau cele mai la îndemâna cai de a face rost de pileala, anestezic universal, cu aplicabilitate imediata. Va ramâne de nesters în memoria noastra a doua zi de Paste a anului 1982 când tânarul ofiter pe care cazuse magareata de a prelua toate cele trei plutoane ale Companiei a 7-a (da, aia celebra în filmele frantuzesti ale timpului!) ne-a scos la instructie peste dealuri pâna la primul sat unde am executat „aprovizionarea ruseasca” (cu bani, totusi!) astfel încât, la întoarcere, am intrat în unitate în pas de defilare de tip „miriapod” spre amuzamentul comandantilor care, de data aia, au închis ochii. Ne distram totusi, din când în când. La inspectia de dimineata, de exemplu („ia uita, ba, ce v-ati spreiat, mirositi ca niste stoarfe. Parc-ati fi nevasta-mea!!”) sau la instructie („barbia sus, zâmbitoare”; „toata ziua va vad cu prajituri în gura, dar regulamente, nu!”) ori la învatamântul politico-nationalist unde un crocodil stalinist, ramas doar lent-colonel si etern loctiitor, ne citea de pe foaie „Stroban” în loc de Strabon sau „asediul atomic al Vienei” în loc de otoman, facându-ne pe noi, cei de la istorie, sa lesinam de râs. Pe ansamblu, au fost noua luni din viata pierdute aiurea chiar daca, poate, o instructie militara civilizata, de o luna, cu o aplicatie cu tragere la final, nu ar fi fost în sine un lucru rau sau inutil. Dar asa era pe vremea aceea... Mi-am adus aminte de toate astea vazând cum amarâtii de rusi din Extremul Orient si Siberia sunt luati cu arcanul la oaste ca sa moara pentru sobolanul las care se ascunde în buncare si care, precum Stalin, trimite la moarte milioane de rusi, ca are de unde. Vazând armamentul casat si ruginit, din al Doilea Razboi Mondial, cu care sunt dotati amarâtii aia care nu-si pot permite zece mii de dolari pentru un bilet de avion ca sa fuga, mi-am reamintit cum, în primavara anului 1982, Constantin Olteanu, Ministrul Apararii de atunci (un nomenclaturist aflat în gratiile Elenei Ceausescu), a dat alarma de razboi, cu iesirea tehnicii, pe întreaga Mare Unitate Dej. Cum noi mai aveam putin pâna la plecare, ne cam durea la basca asa ca am urmarit amuzati scandalul provocat de faptul ca, din ditamai regimentul motorizat, cu 80 de TAB-uri, au iesit pe poarta vreo 11 si au ajuns la punctul de regrupare, în poligonul de la Beclean pe Somes aflat la 30 de km, doar doua (nu mai spun de uriasa cisterna cu motorina, sigilata, rezerva de razboi, care s-a dovedit a fi goala!). Vorba comandantului nostru de companie care, atunci când era nemultumit de calitatea instructiei ne apostrofa sibilinic: „Baai, ti-ai dreacu, armata cu cai de lemn si arma nucleara în post!”. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
