Nuvela O coarda prea întinsa i-a intrigat, se întelege, deopotriva pe contemporanii si succcesorii scriitorului. În timpul vietii, somat aproape de prieteni si necunoscuti sa dea câteva explicatii în legatura cu misterul impenetrabil al naratiunii, James s-a marginit la mentionarea unor posibile origini ale creatiei lui si la niste „portretizari” textuale absolut generale. Peste putin timp se vor împlini 180 de ani de la nasterea mareului prozator Henry James, un american get-beget care a decis, în pofida vointei respectabilei sale familii de peste Ocean, sa traiasca în Europa. E ocazia perfecta sa aruncam o privire asupra faimoasei lui nuvele horror The Turn of the Screw/ O coarda prea întinsa. Textul - desi redactat în cunoscuta traditie instituita, teoretic si practic, de James însusi, la sfârsitul secolului al XIX-lea, în romanul european, a „adevarului incomplet” si „perceptiilor partiale” - ramâne, de departe, drept cel mai criptic dintre toate cele scrise de autor de-a lungul timpului. Henry James a fost acuzat frecvent ca nu-si „explica” textele (criptice), lasându-si cititorii în confuzie. În articolele sale teoretice, scriitorul raspunde (mereu implicit) criticilor, sugerând, cu insistenta, faptul ca „revelatia absoluta”, nu ar avea nici un sens în constructia epica. Lumea nu „revela” decât discontinuitati si traiectorii suspendate. Cum ar putea atunci literatura sa o contrazica? De altfel, el a mutat accentul, în roman, de pe „poveste” pe „perceptie” sau, mai precis, de pe „naratiune” pe „narativitate”. Naratorii sunt adevaratii eroi ai prozei jamesiene. Ei „fac” si „desfac” universul epic, în conformitate cu gradul lor de participare/ apartenenta în/ la acest univers. Scriitorul a vorbit pe larg despre capacitatile (diferite) de „reflectare” a naratorilor (James îi numeste pe naratori „reflectori”, considerând ca, în linii mari, constiinta lor - conceptualizata drept „inteligenta centrala” - constituie singura sursa de preluare a informatiei narative, oglinda unde „se reflecta”, în ultima instanta, realul), impunând, în teoria critica, ideea ca acela care relateaza povestea nu este identic cu acela care o scrie. Mai mult, povestitorul - ca si scriitorul - are autonomie intelectuala si morala. E o fiinta vie, cu tabieturi, interese si limitari. Povestea lui nu poate fi, în consecinta, „adevarata” ori „completa”, dar personalitatea sa, crede James, merita tot interesul. Nuvela O coarda prea întinsa i-a intrigat, se întelege, deopotriva pe contemporanii si succcesorii scriitorului. În timpul vietii, somat aproape de prieteni si necunoscuti sa dea câteva explicatii în legatura cu misterul impenetrabil al naratiunii, James s-a marginit la mentionarea unor posibile origini ale creatiei lui si la niste „portretizari” textuale absolut generale. Într-o nota de jurnal (12 ianuarie 1895), îsi aminteste ca Arhiepiscopul de Canterbury - într-o seara, când prozatorul ar fi avut o conversatie relaxanta cu el - i-a relatat întâmplari ciudate, povestite cândva de o doamna (cam confuza) care fusese guvernanta la o familie importanta din Londra. În acele „întâmplari” stranii, apar fantomele unor servitori ai respectivilor aristocrati (servitori, evident, decedati cu mai mult timp înainte) ce încearca sa comunice cu copiii familiei, aflati în grija naratoarei. Doamna se opune cu vehementa acestei, cum s-o numim, „întâlniri de gradul trei”, si intra, fara voia ei, într-un joc parapsihologic periculos. Într-o scrisoare ulterioara, adresata lui A. C. Benson (fiul arhiepiscopului), James reia povestea cu „valetii morti” si „guvernanta anxioasa”, reiterând ideea ca sursa principala a nuvelei ar fi fost înaltul prelat. Mai târziu, într-o alta misiva (catre scriitorul H. G. Wells, de data aceasta), prozatorul îsi caracterizeaza propria opera ca pe un simplu „jeu d’esprit”, refuzând sa adauge însa lamuriri suplimentare asupra enigmaticei sale intrigi. Subiectul nuvelei pare, din start, tras de par, anuntând o „povestioara” gotica - gen supralicitat, în culturile anglofone, în diverse etape istorice. Un grup de calatori opriti peste noapte la un han (printre care se afla însusi autorul), parafrazând parca tehnica petrecerii timpului din Decameronul lui Boccaccio, hotarasc sa concureze într-un fel de competitie ad hoc a istorisirilor înfricosatoare. Unul dintre ei, cu numele de Douglas, dezamagit de nivelul horror-ului creionat în naratiunile celorlalti, pretinde ca detine cea mai înfricosatoare poveste scrisa/ spusa vreodata, cu atât mai mult cu cât ea este adevarata. Apartine unei doamne cu care personajul nostru a fost foarte bun prieten. Marturia în cauza se afla, prin urmare, dincolo de orice suspiciune a lipsei de autenticitate. Barbatul misterios trimite dupa manuscris, iar apoi citeste, în fata unei audiente înmarmurite de spaima (audienta care nici nu mai apare, pentru „comentarii”, în final) o confesiune ce-ti îngheata sângele în vene. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
