„Sfânta munca e aceea/ Ce rasplata-n ea-si gaseste/ De-ntelegi tu asta - cheia fericirii tale-o tii/ Urgisit de toti sa fii/ Tu de-a pururea iubeste/ Iar ca sa traiesti în pace/ Nimic lumii sa nu-i cei/ Binele te-nvat-a-l face/ ca albina mierea ei” (Al. Vlahuta) Sapând în arhiva virtuala de la „Arcanum”, profesorul Laurentiu Radvan a scos la iveala o foarte pilduitoare relicva a jurnalisticii iesene, cu adânci semnificatii pentru istoria istoriografiei românesti. În cotidianul iesean Flacara Iasului din anul 1956, un articol intitulat „Se pregateste pentru examen”, nesemnat, dar însotit de o poza edificatoare a tânarului studios aflat la biblioteca, lauda rezultatele exceptionale ale unui student de frunte al universitatii iesene. Era o raritate pentru acei ani sumbri ca performanta carturareasca sa fie luata în seama si promovata în principalul canal de propaganda la Iasi al Partidului Muncitoresc Romîn (da, cu î din i!), caci Radio Iasi se va înfiinta abia în acel an, iar de televiziune nici nu putea fi vorba. Iata deci ce scria ziarul comunist: „De curând, tovarasul Alexandru Zub, student al facultatii Filologie-Istorie de la Universitatea 'Al.I. Cuza' a prezentat în cadrul conferintei pe tara a cercurilor stiintifice studentesti lucrarea «Cu privire la rascoala populara de la Iasi din 1819». Lucrarea a fost apreciata si premiata. Studentul Alexandru Zub este fruntas la învatatura si sesiunea de examene constituie pentru el înca un prilej de a dovedi ca este un student bine pregatit. Timpul liber si l-a planificat în asa fel încât sa poata revedea întreaga materie parcursa în timpul anului, pregatindu-se intens.” Un tânar cercetator de azi cu greu identifica straturile acestui mesaj. În primul rând, spatiul de tipar era extrem de parcimonios si o asemenea notita extinsa, însotita si de fotografie, echivala cu consacrarea în acele vremuri când ziarul era extrem de puternic fata de toate institutiile statului, inclusiv universitatea. Apoi, e un lucru exceptional în aceasta notita ca ea se ocupa de un student la istorie, o disciplina care, cu vorbele de azii ale academicianului Zub, era gândita atunci ca o plastilina ideologica pentru a servi interesele ocupantului sovietic. Or, tânarul student facuse o cercetare profesionista în arhive si se documentase cu carti aflate „la secret” la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi gratie recomandarilor unor profesori curajosi si a bunavointei tacite a lui Grigore Botez, directorul BCU. De altfel, aceasta cercetare extrem de curajoasa la vremea ei, marcheaza si contactul cu Arhivele Statului de la Iasi, localizate atunci în cladirea staretiei de la Golia. Tânarul student intra în arhivele conduse de Gh. Ungureanu, gratie lui Gh. Romândasu, fostul sau profesor de istorie de la Sendriceni, cel care a avut o înrâurire decisiva în alegerea istoriei ca disciplina de studiu, desi Al. Zub fusese elev exceptional si putea sa se înscrie la orice alta facultate cu media generala pe care o avea (a si cochetat un moment cu chimia, de altfel). Romândasu era acum la arhivele iesene si cred ca 1956 este o piatra de hotar în arhitectura cercetarii viitorului istoric care se va dedica o viata studiului arhivelor si izvoarelor istorice în paralel cu sinteza istoriografiei românesti si mondiale. Notita din ziar mai surprinde ceva: rigoarea si formidabila putere de munca a lui Al. Zub, o constanta care venea din radacinile lui taranesti, o lume unde munca grea si sustinuta era consubstantiala vietii si continua un parcurs scolar de exceptie realizat la Scoala Normala din Sendriceni între 1946 si 1953. Acest stralucit locas de învatamânt, care forma viitori învatatori si care, dupa reforma comunista din 1948 se transforma în Scoala pedagogica, va fi creuzetul în care se va forma nu numai programul de lucru prelungit („citeam uneori la lumina unui bec pâna spre dimineata, desi «uzina» se închidea la ora 22.00”), ci si orizontul nesatios de lectura al viitorului savant. Tatal meu, care a terminat cu un an înaintea domnului Zub (desi era mai mare cu doar trei luni) scria în jurnalul sau de Sendriceni despre faptul ca mai tânarul coleg umbla mai mereu cu un morman de carti dupa el si ca atunci când îi venea rândul sa fie pedagog de serviciu la studiu pentru clasele mai mici statea la catedra si lucra doar pentru proiectele lui, spre bucuria expresa a tinerilor elevi obisnuiti mai degraba cu argumente contondente decât cu pedagogia exemplului personal. Pot depune marturie ca, studiind cataloagele de la Sendriceni, fisele matricole ale elevului Alexandru Zub erau de o revigoranta monotonie. Doar 10 pe linie, astfel ca, deloc întâmplator, conducerile succesive ale acestui istoric si prestigios asezamânt de învatatura l-au pretuit, pâna în zilele noastre drept cel mai stralucit absolvent, în contextul în care aceasta scoala nu a dus lipsa de figuri marcante printre cei care i-au trecut pragul. Notita amintita din ziar vorbea deja de parcursul de vârf al unui student de anul III, parcurs datorat inteligentei si harului, dar, mai ales, muncii temeinice de scrutare riguroasa a surselor istoriei nationale. Lucru deloc la îndemâna, dupa cum spuneam, în universitatea acelor ani, dominati de epurari si de strict control ideologic. E absolut spectaculos cum Al. Zub si înca vreo câtiva congeneri istorici au reusit sa strapunga ceata ideologica si presiunea atmosferei mincinoase si manipulatoare construita de „manualul lui Roller” si de comandamentele „internationalismului proletar” dictate de argatii Moscovei. În acest mediu se întoarce tânarul studios catre radacinile istoriografiei nationale, cu Xenopol, Kogalniceanu si Pârvan (Iorga era deja pus la index ca apartinând istoriografiei „burgheze”!) si acum se cristalizeaza si ideea unui program „de redresare nationala” prin care câtiva studenti luminati voiau sa contrabalanseze apasarea stalinismului internationalist. Mai mult, dupa moartea lui Stalin din 1953, începusera sa înmugureasca timid si niste încercari de creare a unor asociatii studentesti care sa nuanteze temele ideologice fruste care erau în Uniunea Tineretului Muncitoresc. Aceasta conjunctie între relativa întredeschidere a usii staliniste catre asociativitate (fie ea si controlata ideologic, desigur!) si proiectul civic si istoric al tinerilor din universitate de a se reconecta la radacinile istoriei nationale avea sa creeze un cocktail exploziv care va marca viata si destinul câtorva dintre ei. Caci la alegerile interne din asociatii au iesit ca reprezentanti în aceste organizatii ce urmau sa se sindicalizeze, studenti foarte buni, mai luminati decât obscurii propagandisti care supravegheau actiunea. Bunaoara, seful studentilor pe întreaga Universitate „Al.I. Cuza” a fost ales filologul Aurelian I. Popescu care a sustinut imediat proiectul vechilor lui colegi de armata, de la Ineu, care erau studenti la istorie si care visau sa refaca celebra Sarbatoare de la Putna din 1871, a lui Xenopol si Eminescu, când a avut loc si primul Congres al studentilor români. A fost astfel lansat proiectul studentesc al sarbatoririi celor 500 de ani de la urcarea lui Stefan cel Mare pe tron, eveniment cultural-istoric ce urma sa se desfasoare între 12 si 15 aprilie 1957, la Iasi si la Putna. Adica o sesiune nationala de comunicari studentesti si o excursie de studii la manastire cu programul cultural aferent. Abili, organizatorii au avut precautia sa integreze actiunea „Stefan Cel Mare - 500 de ani de la urcarea sa pe tron” în planul de lucru aprobat de congresul de constituirea a Uniunii Asociatiilor Studentesti din România, desfasurat la Sinaia în martie 1957, unde plenul l-a ales presedinte pe tovarasul student reîntors de la Moscova, unde fusese secretarul asociatiei studentilor români de acolo, pe nume Ion Iliescu. Care a si felicitat echipa ieseana pentru initiativa. Din nefericire pentru organizatori, doi dintre colegii lor, unul de la filologie si altul de la istorie si-au dovedit rapid harnicia, dar nu în sensul versurilor lui Vlahuta amintite în prolog - care au reprezentat crezul elevilor de la Sendriceni, ci în sensul vigilentei revolutionare si a complicitatii cu organele de represiune ale stalinismului dejist. Astfel ca, fara vreun proces de constiinta, i-au turnat la Securitate asigurându-si astfel un viitor radios, unul ca poet minor care a tot schimbat, pâna la moarte, sefii culturale la Iasi, în timp ce celalalt a fost un vocal, dogmatic si cam agramat profesor la Facultatea de Istorie ajungând chiar si prorector în anii 80. Cât despre Alexandru Zub, el a fost trimis, alaturi de ceilalti cinci „dusmani ai poporului!” cu Aurelian I. Popescu în frunte!) sa-si experimenteze harnicia la taiat stuf. Adica sa intre în „patria fara cer” a elementelor contrarevolutionare pentru vreo zece ani din care a ispasit sase. (Continuare în editia din 18 octombrie a Ziarului de Iasi) P.S. Vom rememora, poate, fragmente din aceste aventuri umane si intelectuale mâine, 12 octombrie, la Staretia Manastirii Varatic, alaturi de neobositul lor autor, ajuns la cifra 89. iDe fapt, citatul exact este: „trecutul devenise o materie plastica, pe care ideologii regimului o remodelau întruna, ceea ce a facut sa se spuna ca nimic nu e mai putin previzibil decât trecutul” în Zub, Al. - Opresiune si rezistenta sub regimul comunist, Bucuresti: Editura Fundatiei Academia Civica, 2020, p.184 Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
