Privesc adevarul ca masura a tuturor lucrurilor si adevarul ca dubla masura a acelorasi lucruri si, in timp ce privesc, imi frec mainile de bucurie, privind cum adevarurile mai mari si mai mici, cele existente si cele nonexistente, isi dau mainile pe sub masa si scot la lumina, mereu si mereu, alte si alte adevaruri. Poetul Cezar Ivanescu, in cadrul unui dialog cu cititorii, spunea ca Dumnezeu iubeste poezia si ca o asculta cu atentie, si uneori, mai cu seama atunci cuvintele se asaza ca niste note muzicale in fraza, asculta poezie cu o incantare ce atinge cu adevarat extazul, dezvaluindu-i toate tainele si frumusetile lumii create de El. Da, Dumnezeu asculta poezie, dar o asculta doar in limba romana. Cel putin asa spunea Cezar Ivanescu. Asta inseamna, as adauga eu acum, ca toate celelalte versuri din toti poetii lumii se pervertesc singure, pe parcurs ce se inalta spre cer, intr-o limba romana atat de curata si atat de limpede, incat pana si ingerii o ingana ondulandu-si aripile in ritmul ei. Prin urmare nu trebuie sa ne intristam ca, in grabita lume de azi, poezia nu are prea mare audienta. O asculta Bunul Dumnezeu si credeti ca asta e putin? Toata poezia lumii ajunge la cer in limba romana. Pentru ca in limba romana, in urechile lui Dumnezeu, poezia suna ca o muzica divina. Asta spunea Cezar Ivanescu, dar se pare ca, inaintea lui, a spus-o, cu alte cuvinte si parintele Galeriu. El s-a referit insa doar la poeti, nu si la poezie. Dar oare poate iubi Dumnezeu poetii, daca nu iubeste poezia? * Sub fiecare litera a fiecarui cuvant salasluieste un inger. Daca intorci cuvantul pe dos, asa cum ai intoarce o piatra vei descoperi o multime de ingeri stand de veghe in locul in care intelesurile si neintelesurile se intrepatrund. Ingerii isi schimba mereu locul intre ei, unii continua sa vegheze, altii adorm, bolborosind prin somn cuvinte neintelese, acoperite de o ceata muzicala. In timp ce dormim, cuvintele isi schimba mereu intelesul, astfel ca propozitiile si frazele, trecand prin taramul somnului, capata tot alte si alte semnificatii. Trezindu-ma din adormire incerc sa rostesc numele lui Dumnezeu in jurul caruia se aduna, fosnind din aripi, toti ingerii din ceruri. Si in timp ce rostesc numele lui fara inceput si fara de sfarsit, adorm din nou, cautand sa inteleg sensul literelor potopite de noapte si somn ce se rotesc in jurul aurei Domnului. * Privesc adevarul ca masura a tuturor lucrurilor si adevarul ca dubla masura a acelorasi lucruri si, in timp ce privesc, imi frec mainile de bucurie, privind cum adevarurile mai mari si mai mici, cele existente si cele nonexistente, isi dau mainile pe sub masa si scot la lumina, mereu si mereu, alte si alte adevaruri. * Cica un om crestea pietre. In fiecare an cresteau cinci-sase pietre mari in curtea casei lui. In zece ani au fost cincizeci-saizeci de pietre, in douazeci – numarul lor a intrecut o suta. Omul a murit si nicio piatra n-a ramas de pe urma lui. Alti oameni au venit si au luat pietrele. Le-au sfaramat si si-au cladit case sau si-au inaltat statui. Casele s-au daramat. Statuile s-au macinat, s-au facut din ce in ce mai mici si acum un desert de nisip si, ici-colo, cate o piatra se inalta din tot ce a fost. Si doar o pietricica de la marginea desertului sub care s-a ascuns un scorpion poarta amprenta mainilor acelui om care crestea pietre. * In curand vom trai intr-o realitate hibrida, in care amestecul dintre spatiul real si spatiul virtual nu va mai putea fi perceput intr-un mod lucid de fiinta umana. Atunci imaginile de pe net se vor revarsa in afara, contopindu-se la unison cu natura inconjuratoare. Nu vom stii nici macar cu cine interactionam, caci interlocutorii nostri vor avea un caracter ambiguu. O parte dintre ei vor fi reali, alta parte virtuali. Vom trai trecand de la vis la cosmar, in functie de programele si scenariile ce ni se vor roti prin fata ochilor. Natura insasi, inclusiv natura umana, va cunoaste pervertiri si perturbatii la care nici nu ne gandim. Vom trai intr-o halucinatie? Intr-un paradis sau intr-un infern artificial induse din afara in functie de anumite variante si anumiti facturi sociologici, politici, psihologici, si, de ce de nu, religiosi. Liberul arbitrul se va evapora in eter. De fapt, daca stam sa ne gandim mai bine, deja s-a evaporat in mare masura. Astazi omul nu-si mai apartine nici siesi, nici lui Dumnezeu. In fond de ce ar trebui sa stie omul in ce realitate traieste? * Exista, dupa cum am vazut, inteligenta artificiala, aflata in perioada de tatonari, dar si de expansiune la nivel social, nu insa si existential, cel putin deocamdata. Dar exista si inteligenta divina. Inca mai exista. O simtim, daca suntem destul de atenti fata de noi insine, pretutindeni. Intre inteligenta artificiala si inteligenta divina pare sa nu existe puncte de comunicare. Una e opusa celeilalte. Dar, daca lucrurile vor evolua in ritmul de acum, in scurt timp prima va cauta s-o suplineasca pe a doua, adica inteligenta artificiala creata de om va cauta sa suplineasca inteligenta divina, imprimandu-si amprenta atat in interiorul, cat si in exteriorul nostru. Cum va face omenirea fata acestei provocari? Insusi Yuval Noah Harari, cerebrul autor al Scurtei istorii a viitorului, atragea atentia ca inteligenta artificiala isi va face propriile sale legi si va avea propria sa religie, pe care o va cauta s-o impuna intregii omeniri. Un congener de-a meu, in urma unei discutii pe aceasta tema, m-a sfatuit sa nu ma ingrijorez. Caci Elohim, a spus el, are intotdeauna grija de creatia sa. Dumnezeul e suveran, e infailibil! Bine, bine, i-am raspuns, Sigur e in failibil. Si sigur ca are grija de creatia sa. Insa inteligenta artificiala nu e creatia lui Dumnezeu, ci a omului. Nimic nu face omul fara voia Domnului, mi-a raspuns prietenul. Chiar si atunci cand lucreaza la propria sa distrugere? l-am intrebat Da, chiar si atunci, mi-a raspuns predicatorul. Si asta pentru ca orice distrugere e un pas spre renastere. Deci spre o noua omenire. Crezi asta? l-am intrebat. Cred, mi-a raspuns. Ne-am despartit recitand cateva versuri din poemul lui Blaga, caci s-a intamplat sa stam de vorba pe 9 mai, chiar de ziua lui, Ioan se sfarseste in pustie: „Unde esti, Elohim?/ Lumea din maniile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu poate si astazi o mai astepti.” Prin urmare, ne-am spus, in viziunea lui Blaga, Dumnezeu a scapat lumea din mainile sale si asteapta ca aceasta lume sa se intoarca inapoi in palmele sale. Scapand de ocrotirea Domnului, lumea devine din ce in ce mai debusolata, cautand o cale de intoarcere la vechea stare. Dar, nu mai exista, dupa cum spune Blaga, nici o cale de intoarcere: „Umblam turburati si fara de voie,/ printre stihiile noptii te iscodim,/ sarutam in pulbere steaua de subt calcaie/ si-ntrebam de tine - Elohim!/ Vantul fara de somn il oprim/ si te-ncercam cu narile, Elohim!/ Animale straine prin spatii oprim/ si le-ntrebam de tine, Elohim!/ Pana in cele din urma margini privim,/ noi sfintii, noi apele,/ noi talharii, noi pietrele,/ drumul intoarcerii nu-l mai stim,/ Elohim, Elohim!” Ne-am despartit recitand in gand aceste versuri. Am umblat apoi mult timp pe strazi, incercand sa scapam de gandurile ce ne tulburau constiinta. * Pe masura ce descoperirile din fascinantul domeniu al geneticii ne imping spre pragul nemuririi – si cand spun asta, am in vedere faptul ca zilele acestea un grup de cercetatori a anuntat ca s-a ajuns in stadiul in care procesul de imbatranire al celulelor corpului uman, si, probabil nu numai uman, cu alte cuvinte ceasul biologic nu numai ca poate fi ameliorat, dar si determinat sa se roteasca invers, printr-un balans perpetuu, de la nastere la copilarie, adolescenta, tinerete, maturitate, senectute si inapoi, un alt impuls ne impinge spre extinctie – si aici am in vedere procesul de inarmare fara precedent inclusiv amenintarea nucleara, avand ca scop declarat de marile puteri ale lumii pacea – a oricarei forme de viata pe pamant. Traim intr-un paradox, suntem prinsi in mijlocul nodului gordian. Cine va avea curajul sa-l taie in doua, separand iminentul bine, de iminentul rau? * L-am intrebat pe hipnotizatorul meu cum se pot sterge petele de pe creier si hipnotizatorul mi-a raspuns penduland un cesulet de argint impodobit cu pietre de smarald prin fata ochilor mei ca petele de pe creier se sterg la fel de usor cum se sterg cele de pe geamuri sau cele de pe parbrizul unei masini aflate in plin mers. Dar creierul meu nu e un geam si nici un parbriz, i-am raspuns. Aici gresesti, draga prietene, a raspuns hipnotizatorul meu miscand lent, din ce in ce mai lent, cesuletul de argint impodobit cu pietre de smarald prin fata ochilor mei: creierul tau e un geam prin care tu vezi lumea aflata in permanenta miscare. Bine, bine, am inteles, i-am raspuns inchizandu-mi usor pleoapele potopite de somn, vorbesti de petele obisnuite, de urmele pe care ti le lasa in constiinta un cuvant nerostit sau un gest nedus pana la capat, dar eu as vrea sa stiu cum se pot sterge petele pe care ti le lasa pe creier poezia si somnul, in afara de acestea nu vad lumea prea bine, in mintea mea totul e acoperit de o ceata deasa care patrunde atat pe strazi, cat si in case, si in lucruri. Petele acestea, raspunse cu o voce tainica hipnotizatorul, miscand acum un alt cesulet de aur impodobit cu pietre de safir si de jad, nu se pot sterge niciodata. Nichita Danilov este scriitor si publicist
