Obsesia unei bune parti a elitelor occidentale de a trata cartile, filmele, spectacolele de teatru în cheie culturala radicala este privita mai degraba cu iritare în restul planetei. O docudrama în curs de difuzare pe Netflix despre regina Cleopatra, în care aceasta este prezentata ca fiind de culoare, a stârnit enorme controverse, mai ales în Egipt. Un avocat a depus o plângere în care acuza faptul ca productia Netflix încalca legile privind mass-media din Egipt si ca urmareste „stergerea identitatii egiptene”. Zahi Hawass, un proeminent egiptolog, fost ministru al antichitatilor, a declarat într-un interviu pentru un ziar egiptean ca este o ipoteza complet falsa. Cleopatra, care s-a nascut în orasul egiptean Alexandria în anul 69 î.Hr. si a devenit ultima regina a unei dinastii de limba greaca fondata de generalul macedonean Ptolemeu al lui Alexandru cel Mare, „era greaca, ceea ce înseamna ca avea pielea deschisa, nu neagra”. Adaugând ca Netflix „doreste sa provoace confuzie prin raspândirea unor fapte false si înselatoare, potrivit carora originea civilizatiei egiptene este neagra”, „încearca sa promoveze gândirea afrocentrica care include sloganuri si scrieri care vizeaza denaturarea si stergerea identitatii egiptene” si a cerut egiptenilor sa ia atitudine împotriva corporatiei. Iar în replica canalul de documentare al televiziunii de stat egiptene, Al Wathaeqya, a promis ca va realiza propriul documentar despre Cleopatra, cu propria reprezentare a pigmentarii acesteia. Nu e prima „isprava” de acest gen a Netflix-ului. Un alt serial a carei a treia serie va debuta în curând, Bridgerton, a inventat în pofida oricarei logici istorice, aristocrati englezi de culoare. Dupa cum în filmele si serialele de peste Ocean au devenit practic nelipsite personaje cu diferite identitati etnice si sexuale, indiferent daca acest lucru are sau nu sens în logica scenariului. De altfel, începând de anul viitor, la Hollywood nu vor mai putea concura la Oscar decât filme care respecta cote obligatorii pe aceste categorii. Este probabil si aceasta o explicatie pentru care, de câtiva ani, audientele de la ceremoniile premiilor Oscar literalmente s-au prabusit si sunt destule voci care spun ca un premiul Oscar a devenit între timp un bun motiv sa eviti sa vizionezi respectiva productie cinematografica. Controversa cu Cleopatra transmite un semnal important, ilustreaza faptul ca în cea mai mare parte a spatiului extra-occidental problema identitatii cu care jongleaza elitele culturale si politice occidentale este privita foarte diferit, drept ceva fundamental cu care nu te poti juca. Surprinse cu siguranta de amploarea si virulenta acestor critici, elitele în cauza au încercat sa inventeze în contrapartida un argument care în sine ilustreaza conceptual maniera de gândire „woke” în care totul este fluid, nu mai exista repere biologice sau morale, la nivel social totul este construit în dimensiunea unica a relatiei dintre opresori si oprimati. Vorbind despre indignarea poporului egiptean, un articol din New York Times citeaza argumentul unui istoric potrivit caruia „desi dovezile privind ascendenta si atributele sale fizice nu sunt concludente, Cleopatra era de culoare din punct de vedere cultural”. A fi „de culoare din punct de vedere cultural” se traduce în opinia acestuia prin faptul ca Cleopatra a fost „parte a unei culturi si a unei istorii care a cunoscut opresiunea si triumful, exploatarea si supravietuirea”. Sigur aceasta maniera de a prezenta lucrurile ignora complet faptul, daca ar fi sa limitam totul la acest tip de interpretare simplista, ca în sine regimul faraonilor din Egipt nu a fost nici pe departe o „societate incluziva”, sintagma extrem de draga activistilor „woke”, a fost la rândul sau timp de milenii întregi unul opresiv. Multi ar putea considera la noi ca astfel de interpretari în cheie radical ideologica, care uneori ajung în zone aberante, ca în cazul unei personalitati media de stânga din America, Emma Vigeland, care crede ca a condamna violenta din statiile si vagoanele de metrou (în New York a ajuns o adevarata problema) este o atitudine dezumanizanta caracteristica privilegiatilor burghezi, ar fi ceva marginal, excentric. Însa nu este deloc asa. Acest curent radical a devenit extrem de influent în Partidul Democrat din Statele Unite, în spatiul academic, în cel mediatic, chiar si în corporatii. Toate institutiile, nu doar cele politice, ci si mass media, industriile creative, institutiile culturale, universitatile, scolile sunt acum sub controlul acestei noi elite care, spune, într-un dialog recent pe Triggernometry, profesorul de sociologie britanic Matthew Goodwin, „au valori care sunt foarte diferite de valorile pe care le au majoritatea conationalilor lor”. Adaugând ca „daca vechea elita obisnuia sa-si marcheze statutul privilegiat în societate prin avere, prin vacantele exclusiviste si hainele de firma, noua elita si-l marcheaza prin faptul ca este contra-culturala criticând, daca nu chiar repudiind, institutiile nationale cultura si traditiile nationale”. O extinsa cercetare sociologica din 2019 din Statele Unite releva ca segmentul cu simpatii ideologice radicale de stânga era de aproximativ 8 procente. Numai ca acestia erau în majoritate coplesitoare persoane care absolvisera marile universitati, aveau venituri ridicate si, foarte important, detineau majoritatea pârghiilor de putere din stat, din spatiul politic, din mass media, din zona academica si corporatii. Astazi, practic în toate democratiile occidentale exista o „noua elita” dominanta. Nu este un fenomen recent. Daniel Bell facea observatia ca înca din anii ’70 pe masura ce elita radicalizata pe bancile universitatilor tranzita si acapara treptat mai toate institutiile devenea în mod deschis contra-culturala. Ipocrizia sesizata de ceilalti fiind aceea ca în timp ce era în regula sa critici identitatea, istoria si cultura grupului majoritar din propria ta tara, era interzis sa faci asta pentru orice alt grup din lume sau pentru orice grup minoritar din interior. Am asistat în Occident, inclusiv în Europa, la o tranzitie radicala de la o cultura care pretuia demnitatea, onoarea, curajul, la una care celebreaza victimizarea. „Vocabularul «woke» a devenit un element de status pentru membrii acestei noi elite”, observa Matthew Goodwin, „o dovada a superioritatii lor morale, un sistem de semnalizare pe care îl pot folosi pentru a le transmite celorlalti din elita ca sunt virtuosi, ca sunt drepti, ca au vocabularul necesar pentru a se califica ca membri cu drepturi depline”. În acest vocabular cuvinte precum cisgender, heteronormativ, vinovatie alba, privilegiu alb etc. sunt obligatorii. Este în esenta o noua religie, spune el, pentru o noua elita care impune o noua ierarhie morala în societate în care ceilalti, restul societatii, sunt expediati la periferie. O credinta de lux, ipocrita, pentru ca, pe de o parte, promoveaza politici precum imigratia libera, granitele fluide, identitatea de gen radicala în scoli si universitati, dar adesea nu trebuie sa sufere direct consecintele acestor decizii. Dr. James Lindsay, autor, podcaster, matematician, una dintre cele mai articulate voci critice în privinta fenomenului Woke, îl descrie drept „Maoism cu caracteristici americane”. Tinta acestuia fiind, spune el, si cu bun temei, distrugerea civilizatiei occidentale. James Lindsay a scris câteva carti pe aceasta tema, („Cynical Theories”, „Race Marxism”) si are un podcast, „New Discourses”. Pe 30 martie a tinut un discurs de 30 minute în Parlamentul European, „Woke, a culture war against Europe”) în care expune ceea ce am putea numi o „mare teorie a fenomenului woke”, cu punctele de plecare, evolutie, directii de actiune. În opinia sa, feminismul radical, reprezentat de miscarea #metoo, teoria rasiala critica, asa-numita teorie „queer” care sustine ca nu exista genuri biologice, identitatea sexuala fiind una fluida, un construct cultural si social, sau teoria postcoloniala, legate împreuna prin cea care a primit numele de intersectionalitate, sunt toate derivate ale marxismului cultural. Pe toate aceste directii se actioneaza în directia transformarii radicale a societatii. Unii o fac din fanatism ideologic, altii din interes financiar (de pilda „green dealuri” furnizeaza enorme injectii financiare, transferuri de capital de la stat, prin subventii motivate de lupta cu „schimbarile climatice”), altii din oportunism. Si ca o ultima observatie sa nu credem ca suntem imuni la astfel de presiuni ideologice din moment ce acest curent radical, progresismul, este foarte influent la Bruxelles. Deja prin universitatile din tara, la sugestia Ministerului Educatiei au început sa fie adoptate „carte ale diversitatii”.
