Cornacii au tulpini subacvatice, ce pot ajunge și până la 4-5 m. Ele se înfig în mâlul de pe fundul apei, printr-o rețea de rădăcini foarte fine. Frunzele sale sunt de două feluri. Unele cresc de-a lungul tulpinii scufundate, subțiri ca niște ace, iar celelalte cresc într-o rozetă la suprafața apei, fiind și partea imediat vizibilă. Acestea au o formă triunghiulară și marginile dințate. Pețiolii acestor frunze au o porțiune umflată, care ajută planta să se mențină ușor la suprafață. La începutul verii cornacii înfloresc, dezvoltând flori albe cu 4 petale. La sfârșitul verii, floarea lasă loc fructelor de culoare verde, cu 3 colțuri ascuțite. La maturitate, acestea se desprind de rozetă plutind în josul apei. La noi, cornacii pot fi întâlniți în special pe numeroasele canale ale Deltei, unde condițiile sunt excelente pentru aceste plante. Fructele lor sunt duse de apă până la mare, iar de aici sunt împrăștiate de valuri de-a lungul întregului litoral. În ciuda unei mit persistent, cornacii nu sunt fructele algelor marine. O plantă bogată în vitamine Numeroase investigații arheologice, întreprinse în nordul Europei, au descoperit, printre altele, că ciulinii de baltă făceau regulat parte din dieta populațiilor primitive de Homo sapiens. În alte regiuni ale globului – India, China, unde există și astăzi tradiția consumului lor – cornacii, tratați drept bunătăți speciale, erau o ofrandă pentru zei, dar erau și plante cu proprietăți vindecătoare. Un tratat de medicină chinezească, Sumarul Chinezesc al plantelor medicinale, publicat în 1694, recomandă ciulinii-de-baltă pentru tratarea alcoolismului, dar și pentru ameliorarea simptoamelor febrei. Hindușii îl consumau cu atât mai mult în perioadele de post și în preparatele rituale. Un motiv pentru pierderea obiceiului de-a le consuma poate fi că multe dintre râurile pe cursul cărora se întâlneau au astăzi debitul mult mai scăzut, sau, mai rău, sunt foarte poluate. În prezent, în multe regiuni ale Europei, cornacii sunt considerați o specie amenințată – asta în timp ce pe continentul american (unde planta a fost introdusă după 1800) ei s-au înmulțit excesiv, până la a fi declarate specii invazive, extrem de prolifice. „Miezul cornacilor, alb și cărnos, are o aromă ușor dulceagă, care amintește de cea a alunelor sau castanelor. Pot fi mâncați cruzi, copți, fierți, sau prăjiți. Se pot conserva pentru perioade mari de timp în miere sau pot fi măcinați până se obține o făină. Chiar și la noi în țară, există înregistrări etnografice ce afirmă că această făină de cornaci era folosită pe vremuri în bucătăria comunităților Deltei. Din acest aluat se făceau un fel de lipii sau o fiertură pasată, asemănătoare cu piureul de cartofi. Miezul este bogat în proteine, grăsimi vegetale, zaharuri, vitamina B1, B2 și C, calciu, fosfor și fier. Pentru preparate medicinale se recoltează fructele. Seminţele de cornaci sunt comestibile, fiind foarte hrănitoare. Se consuma crude, fierte şi chiar se macină, obţinându-se o faină din care se face pâine. Deoarece seminţele sunt bogate în elemente nutritive, cornaciul a devenit, în unele ţări, planta de cultură. Utilizate în terapii de urgenţă, fructele de cornaci pot acţiona ca un adevărat antivenin, fiind folosite în cazul muşcăturilor de şerpi sau păianjeni. De asemenea, pot fi folosite în tratamente antirabice (împotriva turbării) şi antidiareice”, recomandă profesorul biolog Marian Niţă.
