Parcurgând paginile volumului lansat zilele trecute, cititorul va detecta o nostalgie bine disimulata a autorului, în legatura cu adolescenta, anii de liceu si, pe alocuri, cu propria copilarie. De fapt, asa îl descopar eu însumi pe profesorul Cutitaru în paginile Scenelor din viata unui universitar: un adolescent nelinistit, pus mereu pe sotii, care te scaneaza atent si îti face în minte si, apoi, pe hârtie un portret fara retusuri, fara menajamente. Eventual, o caricatura. Recent, în spatiul publicistic autohton, a aparut o carte speciala, scrisa de unul dintre cei mai valorosi intelectuali români, profesorul Codrin Cutitaru. Lucrarea, intitulata Scene din viata unui universitar, constituie un demers insolit, deoarece, pâna acum, n-a existat în România o încercare de radiografiere sistematica a vietii universitare, cu bunele si relele ei, asa cum s-a întâmplat, de pilda, în Anglia, prin nuvelele satirice ale lui David Lodge, recompensate, în cele din urma, cu mult râvnitul Premiu Nobel. Acest lucru este de-a dreptul straniu, având în vedere ca, de fapt, multi dintre scriitorii români provin din lumea amfiteatrelor. Motivul pentru care acestia refuza sa intre cu bisturiul printre elementele anatomice ale almei mater continua sa ramâna, pentru subsemnatul, un mare mister. Un posibil raspuns ar putea fi complexul oglinzii, unul psihanalizabil, adica spaima de a descoperi mici pete (de batrânete, spre exemplu) pe propriul obraz, asa cum avea sa constate consternat, într-o zi, Juvenal Urbino, doctorul cam flusturatic, unul dintre eroii celui mai bun tratat despre casatorie scris vreodata, Dragostea în vremea holerei. Altul pare sa tina de faptul ca orice „lume”, inclusiv cea universitara, tinde sa fie o bula relativ ermetica în spuma efervescenta si spontana a societatii. What happens în Vegas stays in Vegas (Ce se întâmpla în Vegas ramâne în Vegas), spune un proverb american, menit sa puna la adapost micile derapaje ale unei lumi ceva mai dezinhibate, excentrice, de ochii vesnic iscoditori, curiosi si neiertatori ai proximitatii pudibonde. De aceea, aparitia unei astfel de carti, scrisa de un insider, într-un univers plin de sensibilitati, unde teama de a ramâne cu onoarea „nereperata” atinge cote maxime, reprezinta un act de curaj aproape sinucigas. Citind pe nerasuflate rândurile asternute pe hârtie de profesorul Cutitaru, desi este foarte dificil sa-ti tii respiratia în timp ce parcurgi peste sase sute de pagini, si evidentiind, o data în plus, titlul cartii, stai si te întrebi daca nu cumva regele Lear avea dreptate („noi când ne nastem, plângem ca intram/ Pe-aceasta mare scena de nebuni”). Te întrebi daca nu cumva viata universitara constituie o adevarata tragedie, gen Hamlet sau Romeo si Julieta. În ultima instanta, eu cred ca nefericitul suveran al lui Shakespeare se însala: lumea universitara nu-i raiul ticnitilor, ci un colt de lume, care reproduce la micro-scara atât virtutile, de fapt, în primul rând virtutile, cât si slabiciunile umane. Pe de alta parte, autorul nostru scrie, înainte de toate, despre cusururi, hibe, metehne, „caderi”, despre ceea ce el denumea, cu alta ocazie, nevroze ale lagarului academic, pe care încearca sa le tamaduiasca prin umor, vazut ca exercitiu terapeutic, ca „un convertor al malformatiilor umane, un mecanism sofisticat de reciclare a toxinelor existentei colective, un sistem complex de purificare a deseurilor uriasei industrii sociale pe care ne-am obisnuit s-o numim istorie”. Încercând sa înteleg ratiunea de a fi a cartii, m-am întrebat, la fel ca în cazul oricarui alt demers scriitoricesc: de ce scrie profesorul Cutitaru? Gabriel García Márquez, de pilda, scria ca urmare a unei „razvratiri estetice” extrem de timpurii. Gabo avea doar câteva luni si abia se tinea de gratiile leaganului, îmbracat într-o salopeta noua. Tocmai avusese o descarcare… digestiva, ceea ce l-a descumpanit, deoarece îi placea foarte mult noua hainuta. Era contrariat nu pentru ca facuse mizerie, ci de faptul ca aceasta i-ar putea murdari noua salopeta. Acel aspect i-a marcat viata în mod profund si a constituit prima lui amintire de scriitor. A scris, pesemne, pentru a exorciza acea amintire complet neplacuta, a mizeriei care era pe punctul de a-i macula hainuta. Eu, în ratacirile mele eseistice, desi nu ma compar nici cu Márquez, nici cu profesorul Cutitaru, scriu din dorinta de recuperare a unei memorii franjurate, ce, altfel, risca sa se evapore definitiv. Apoi, este posibil s-o fac dintr-o pornire irepresibila. Caragiale sustinea cândva, cu ironie si, probabil, autoironie, ca, de fapt, „cel mai greu lucru pentru un român care stie citi e sa nu scrie”. Pe de alta parte, am cunoscut recent o doamna, care, dupa propriile spuse, scrie pentru a-si ostoi dorul de copilarie, în fel si chip. În cartea profesorului Cutitaru, se simte acest efort de exorcizare, de scoatere a demonilor din lumea universitara, alegând ironia si autoironia, râsul (eventual, amar) si umorul, ca prescriptie terapeutica sau macar ca analgezice. Or, acestea sunt instrumente la îndemâna omului inteligent. Prostii nu râd, ci „se râd”, se hlizesc tâmp, fara sa înteleaga cu adevarat motivul pentru care o fac. Daca râde, prostul, în autosuficienta lui, o face referindu-se strict la altii, deoarece este incapabil de introspectie veritabila, de autocritica. Pentru el, ceilalti sunt depozitarii exclusivi ai idioteniei, stupiditatii, tâmpeniei. Omul inteligent poseda proteza ortopedica a criticii de sine. De fapt, autocritica îl împiedica sa-si piarda simtul masurii si sa prosteasca. Or, autocritica descopera cusururi în propria persoana, iar autoironia încearca sa le vindece. Într-o anumita masura, exact acelasi lucru face profesorul Cutitaru în anumite capitole ale lucrarii. Aspectul absolut interesant al cartii îl constituie alegerea numelor desemnând nu atât persoane veritabile, cât slabiciuni umane. În mod evident, autorul poseda geniul onomasticii. Astfel, aflam de Miorlette, Aristotel Mârtoescu, Mamaliga Habarnista, Menghele sau, din necesitatea imperioasa de a asigura egalitatea de sanse, Gicuta Contra. Evident, parcurgând paginile lucrarii, dam nas în nas cu nume specifice lumii academice, gen Deca-Nelu. Aici, as vrea sa fac o paranteza. Dintotdeauna am fost fascinat de lumea poreclelor. La tara, pe când eram copil, oamenii se cunosteau dupa porecla. De fapt, nimeni nu-ti raspundea daca îl strigai dupa numele din buletin. Acesta constituia un instrument de lucru doar în relatiile oficiale, cu institutiile statului. La peste patru decenii distanta, poreclele continua sa ma fascineze, în principal, cele din lumea interlopa. Cercetând-o oarecum superficial, am dat peste Profesorul, apoi, peste Decan. Înspaimântat ca as fi putut urca în ierarhie, m-am oprit… Oricum, ar fi fost frumos sa-l descopar pe Seful de lucrari, desi nu cred ca l-as fi întâlnit acolo pe Lector. Sigur nu as fi dat de Conferentiar. În lumea interlopa, faptele, nu vorbele, sunt cele care conteaza; acolo nu-i timp de reflectie, filosofie, vorbarie, ci de actiune; n-ai timp de conferinte. Acum, stau si ma întreb cu spaima, cum mi-a salvat autorul numarul de telefon în propria agenda, având în vedere ca fac parte - vreau, nu vreau - din lumea universitara?!?! Parcurgând paginile volumului lansat zilele trecute, cititorul va detecta o nostalgie bine disimulata a autorului, în legatura cu adolescenta, anii de liceu si, pe alocuri, cu propria copilarie. De fapt, asa îl descopar eu însumi pe profesorul Cutitaru în paginile Scenelor din viata unui universitar: un adolescent nelinistit, pus mereu pe sotii, care te scaneaza atent si îti face în minte si, apoi, pe hârtie un portret fara retusuri, fara menajamente. Eventual, o caricatura. Trebuie spus, celor ce n-au parcurs cartea, ca personajele sale, de cele mai multe ori, caricaturale, urbane, vin de la facultati „înalte”, precum cea de Metafizica Spontana, desi, la inspectiile de grad, pe la vreo scoala de tara, sunt în stare sa bea uleiul din candela bunicii vreunei profesoare inspectate, din cine stie ce catun al Moldovei. În carte, îl întâlnim, spre exemplu, pe pretiosul profesor universitar Penteleu Vidrutovici, tânar pensionar, al carui vis suprem a fost dintotdeauna acela de a deveni seful de scara al unui bloc din Iasi. Desigur, putem da peste botanistul Cârlan Lâna, peste Tomaleus Carbid sau Lerut Momâi. Cu referire la cel din urma, merita remarcata abilitatea excelenta a profesorului Cutitaru de a recurge la diminutivare, ca mijloc de ironizare subtila. Tot stau de câteva zile si ma întreb cum ar diminutiva el prenumele unor candidati potentiali la functia de rector al unei universitati, spre exemplu, Gabriel, Liviu si Tudor?!? Initial, mi-am propus sa semnalez aparitia acestei carti, dupa mine, un eveniment-reper atât pentru lumea universitara, cât si pentru cea a literelor în general, decis sa nu laud autorul, deoarece, spunea acelasi Márquez, „un omagiu public e un început de îmbalsamare”. Am facut-o deja, aproape involuntar, o fac din nou, pentru ca eu însumi am un mare respect pentru carte si iubitori de carte precum profesorul Codrin Cutitaru. Eu, la fel ca dumnealui, ma numar printre cei ce cred ca lumea poate fi mai buna prin carti, ca, astfel, ea poate fi exorcizata partial de rele, tare, slabiciuni, ca, de fapt, cartile sunt cele ce ne întregesc viata, dupa cum sustine unul din marii savantii ai vremurilor noastre, Richard Dawkins. Se spune ca mayasii aveau un zeu al cuvintelor. Eu sper ca zeul cuvintelor sa-l aiba în paza lui pe profesorul Cutitaru, sa-l tina sanatos si cu verva literara, încât cartile sale sa ne încânte pâna la adânci batrâneti, când, noi, cei din lumea universitara, ajunsi la vârsta pensionarii, vom începe a visa cu seninatate, candoare, ingenuitate, aidoma domnului Vidrutovici, sa devenim sefi de scara! Pare prea putin pentru un fost universitar, om inteligent prin definitie, si dezamagitor pentru lume în general, însa ar fi de-a dreptul un cosmar ca lucrurile sa stea invers, mai precis ca un sef de scara sa-si doreasca din tot sufletul sa ajunga profesor universitar! Dar, apropo, cum ar suna visul unui sef de scara în limba lui Shakespeare? Aceasta-i întrebarea! Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
