Soferul avea ochii dilatati monstruos si ambala, sinistru, motorul masinii. În aer plutea o tensiune majora, similara celei din filmul Thelma and Louise, înaintea saltului protagonistelor în Marele Canion. Deodata, de pe scaunul din dreapta s-a auzit, clar, un cotcodacit decanal: „C-Chinezas î-îti o-ordon, t-treci P-Prutul!” Am primit, cu soc si groaza, vestea încarcerarii, în Republica Moldova (!), a fostului meu coleg de liceu, Oreste Chinezu, pentru culpa numita, straniu, „fortarea frontierei de stat”. Cum, Dumnezeule mare, s-a putut ajunge oare aici? Explicatiile oferite de apropiatii sai erau, marturisesc, tulburatoare. Se pare ca Oreste, absolvent de Agronomie si inginer zootehnist serios multi ani, primise, nu demult, invitatia de a preda la Facultatea de Euforie Viticola din cadrul Universitatii particulare (proaspat înfiintate) „Prin Noi Însine”. A fost angajat direct pe post de conferentiar, desi nu apucase deocamdata nici sa se înscrie la doctorat, daramite sa si-l dea. Superiorii lui se aratau însa flexibili cu titlurile academice, mai ales ca îl stiau pe Chinezu a fi un om de nadejde si un sofer excelent. De ce conta enorm argumentul din urma? Întrucât majoritatea profesorilor din Facultatea de Euforie Viticola apartineau clubului select al degustatorilor de vinuri (vreo doi primisera chiar distinctia de „Cavaleri Europeni” ai licorii în chestiune) si participau la numeroase evenimente nationale si internationale de acest tip. Legislatia rutiera nu se împaca deloc cu natura muncii lor si, ca atare, aveau mereu nevoie de „un cap limpede” la volan. De aceea, Oreste se mulase perfect în peisaj, fiind, în Universitatea „Prin Noi Însine”, mai degraba conducator auto decât conferentiar. Din calitatea respectiva s-a si nascut, de altfel, de-a dreptul nietzschean, tragedia... Într-o buna zi, însusi decanul facultatii, Costan Amarghioalei, i-ar fi cerut bietului (înca) tânar universitar sa-l însoteasca, în postura de sofer, pâna în viile Vrancei, unde se organiza un important concurs oenologic si unde expertiza personajului în cauza se dovedea indispensabila. Conferentiarul a acceptat imediat, desi cu oarece mici îngrijorari secrete. Colegii îi soptisera ca decanul Amarghioalei nu se limita, în astfel de excursii, numai la vinurile intrate în concurs, ci consuma, compulsiv, tot ce-i iesea în cale, oprind, pe traseu, masina care-l transporta, pentru noi si noi realimentari bahice. Din pacate, „bârfa” s-a confirmat cu asupra de masura. Dupa câtiva kilometri de drum, profesorul a solicitat imperios o „pauza” în dreptul unui han putin atragator, cu o firma decolorata la intrare, pe care se distingeau cuvintele: În poala la Corcodel. „Hai, trage pe dreapta, conferfenitiarule (asa îi placea decanului sa-i spuna lui Oreste, în batjocura, conferfenitiar), ca ai si tu nevoie de ceva relaxare! Colegul meu nu a înteles ratiunea „relaxarii” (abia demarase), dar s-a supus, fara sa crâcneasca, dorintei sefului de la Euforie Viticola. Înauntru, Amarghioalei a comandat, cu siguranta profesionista, trei sute de rachiu Rameros si trei halbe de bere nefiltrata Sapte coline. „Trebuie sa ne abtinem de la vin”, a comentat el, „pentru ca, dupa aia, la Focsani, o rasolim. Conferfenitiarule, asculta si învata ce zice specialistul al’ mai tare – io!” Apoi si-a împartit, într-adevar, extrem de stapân pe situatie, dozat pâna la precizia farmaceutica, sutele de grame de rachiu în cele trei halbe. „|sta e un cocktail scotian (traditional facut din scotch si din bere Newcastle), adaptat acum la meleagurile mioritice, unde vedetele sunt Rameros-ul si Sapte colinute dragute!” A baut cu sete ulterior si a mai însfacat doua rânduri identice. De voie, de nevoie, Oreste a ingerat si el o cafea (a patra pe ziua aceea), rugându-se la Sfântul Apostol Iuda Tadeu (patronul celor care si-au pierdut orice speranta, din câte auzise) sa-si reia calatoria. Calatoria si-a reluat-o, dar pentru scurt timp si pe cai ocolite, menite sa descopere alte si alte hanuri înfratite cu localul În poala la Corcodel. Vrancea disparuse complet din orizontul de asteptare a decanului care striga aiureli si arata directii de urmat cu masina din ce în ce mai bizare. A tipat la un moment dat: „N-napoleon î-însusi n-nu s-se p-poate c-compara c-cu m-mine!” Pentru a completa apoi modest: „M-ma r-refer l-la c-coniacul N-Napoleon!” A smuls GPS-ul (care urla, la rândul lui, disperat: „Executati imediat o manevra de întoarcere!”) de pe bord si l-a aruncat pe geam afara, precizând: „I-io s-sunt j-jâpâsî p-prin e-excelenta!” Din ultimul birt în care au intrat au fost dati afara fara prea multe discutii. Amarghiloaei se tinea cu greu pe picioare, iar Oreste tremura ca o piftie de curcan de la cele noua cafele înghitite. Nu au facut impresie buna proprietarului. Târziu, în noapte, au oprit în fata unor bariere pe care scria mare: VAMA. Sus se distingea tricolorul basarabean cu stema si lexemele de-o schioapa: REPUBLICA MOLDOVA. Vamesii pusesera un reflector pe ei, privindu-i cu suspiciune. Soferul avea ochii dilatati monstruos si ambala, sinistru, motorul masinii. În aer plutea o tensiune majora, similara celei din filmul Thelma and Louise, înaintea saltului protagonistelor în Marele Canion. Deodata, de pe scaunul din dreapta s-a auzit, clar, un cotcodacit decanal: „C-Chinezas î-îti o-ordon, t-treci P-Prutul!” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
