Simteam ca sfârsitul e pe-aproape, ca soseste implacabil si ca doar o minune ar mai putea face astfel încât totul sa continue asa cum fusese dintotdeauna. Semnele erau mai curând descurajatoare, dar speram, în sufletul meu de copil, ca lucrurile sa ramâna nealterate pâna la capat. Rasfoisem Gramolnicul din biblioteca, îl consultasem pe mos Costachi, cititorul în nori, în Luna si stele, trasesem cu urechea la prognozele facute, cu ocazia Ignatului, de interpretii ce analizasera scrupulos besica porcului. Vorbisem inclusiv cu mos Toma, seful directiei de logistica a bisericii din Onesti, care-mi promisese, sub cuvânt de onoare, dar si sub influenta unui pahar cu fraga, ca îl abordeaza pe parintele Epifanie. Însa, de ceva vreme, preotul nu-mi inspira cine stie ce încredere. Cu timpul, devenise cam sui; batrân si oarecum resemnat, parea ca traieste detasat, într-o alta lume, ca orice lucru de pe pamânt îl surprinde mai mereu, ca, pentru el, istoria o ia de la capat în fiecare clipa. Adormisem aproape fara de nadejde, spunându-mi în gând ca, daca exista cu adevarat, Dumnezeul copiilor ar trebui sa pogoare peste sat, în penultima noapte a anului, mântuindu-l si readucându-i speranta. Dupa Sfântul Stefan, zapada Craciunului se topise, iar glodul de-o palma transformase huditele într-un terci tuciuriu, într-un iad cleios si rece, dând peste cap toate socotelile uratorilor, facute cu migala benedictina înca de la ultima Boboteaza, în special, dupa noaptea Sfântului Andrei. Însa, pe la cinci si jumatate, pe când întunericul continua sa se reverse peste case, livezi, vii si imas, maica-mea intra val-vârtej în bucatarie, venind zgribulita si acoperita de un strat subtire de zapada de la matusa Florica, unde tocmai daduse pâinea, cozonacii si colacii în cuptorul încins. Dumnezeul copiilor, a carui existenta fusese pusa serios la îndoiala în ultimele zile, coborâse în Plugari, iar dovada suprema o constituia hudita înghetata si acoperita cu omatul de-o schioapa. Peste noapte, ninsese cu fulgii de zapada ai mântuirii, care salvasera, în ultimul moment, planurile de peste an ale copiilor satului si ultima zi a copilariei mele. De emotie, n-am mai închis un ochi pâna la mijirea zorilor. Mi-am lustruit ghetele, mi-am verificat clopotelul cumparat de la iarmarocul din Balcescu de bunicul Petrea, am repetat în gând cele câteva versuri ale unui plugusor stiut oricum pe dinafara din anii anteriori, dar care acum mi se parea mai lung si mai complicat decât Luceafarul lui Eminescu. Pâna la ora unsprezece, atunci când „caprile” se adunau pe imasul din centrul satului, mi s-a parut ca a trecut mai bine de-o vesnicie. Dansul „caprilor”, din ajunul Anului Nou, era singurul eveniment ce aduna laolalta întreaga suflarea satului. Toata lumea astepta cu nerabdare sa vada cum va fi înzorzonata Capra, regina obiceiurilor de iarna plugarene, jucata ani de-a rândul de Dunitru lu' Luca din Satu Vechi, pe acordurile muzicale cam improvizate scoase de acordeon, trompeta si doba lui Gheorghe a' Floarei, acompaniata de o multime de flacai, îmbracati de parada. Urmau câteva perechi de caiuti, apoi, berbecii, cerbul, „banta” lui Coroi, cea a lui Jianu si a lui Bujor, fiecare cu câte un ins mânjit cu funingine pe fata, numit, în preistoria corectitudinii politice, drept „tigan”, în cele din urma, ursi si tapi. Vreme de doua ceasuri, vazduhul satului se umplea de chiote, de clampanitul buzelor din lemn ale caprei, de suieraturile asurzitoare ale soldatilor ce jucau caiutii, de zgomotele gâjâite ale ursului, de strigaturile necenzurate, obscene ale unora dintre mascati, de sunetele înfioratoare ale goarnelor. Pe la ora unu, spectacolul, improvizat la doar doi pasi de cimitir, lua sfârsit si fiecare pleca sa colinde satul de la un capat la altul. Înarmati cu sacose din pânza si cu o multime de sperante, eu si Cristi, frate-miu mai mare, am plecat glont spre casa lui Adam Rohozneanu, aflata „din sus”, dupa cum spunea bunica-miu, în extremitatea vestica a satului, la hotarul cu Prajenii. În acel an, hotarasem sa mergem singuri. Aveam în cap o strategie financiara care ar fi functionat doar în tandem. Lumea ne cunoastea, fiindca taica-miu lucra la primarie, iar maica-mea, la scoala. Nu eram oricine, ci baietii cei mari ai lu' domnu' Aurel si ai doamnei Lenuta. Or, acest lucru facea diferenta fundamentala atunci când umblai cu uratul: noi primeam bani, de regula, un leu, si colac, ceilalti copii, din parinti fara functii „înalte”, primeau doar colac. Asadar, desi erau prietenii nostri zi de zi, colegi de haladuiala si miute tot timpul anului, cu uratul umblam separat. Mi-era teama ca oamenii nevoiasi ai satului n-aveau suficienti banuti încât sa dea vreun franc si tovarasilor nostri de nazbâtii, ceea ce ar fi însemnat ca, la finalul uraturii, ne-am fi ales doar cu câte un colac, si acela împletit doar în doua. Pentru ca, trebuie spus, gospodinele satului dadeau la cuptor doua tipuri de colaci: cel simplu, împletit în doua, mai subtire, si cel împletit în patru, mai gros, oferit doar copiilor de „oficialitati” sau ai rudelor. Oamenii traiau cam strâmtorati, iar colacul împletit în patru era un lux inaccesibil unei bune parti a satului. De bani, sub forma monedei de un leu, putea fi vorba în cazuri rare. Or, eu, viitorul economist al familiei, concepusem o strategie astfel încât sa intru cu frate-miu tocmai în aceasta din urma categorie. Stiam ca uratura în cinci-sase, cu Baietu, Mitruta, Gelu si Hant, s-ar fi transformat într-un fiasco financiar. Eu si frate-miu, dintr-o familie un pic mai rasarita decât media, în orice caz, cu doua salarii, nu faceam mare caz de colaci, ci vânam banii, cu cinism sau pragmatism infantil. În orice caz, bunica ne spusese sa nu refuzam colacii si, mai ales, ca-i mare pacat sa-i aruncam. Începeam cu Adam, deoarece era tractorist la Recea, deci, avea salariu, un lucru extraordinar de important într-un sat de la marginea lumii. Urmatoarele câteva case nu intrau în planurile noastre. Stapânii lor lucrau la C.A.P., deci, ne-ar fi dat colac, nu si bani. Îl trageam de mâneca pe Cristi, spunându-i ca urmatorul popas va fi la Vasâlca, sora bunicii. Doar ca, în poarta celei de-a doua case, statea, cu bertuta pe cap si cojoc în spate, o femeie care ne-a întrebat, cu mirare în glas: „da' pi mini di ci nu ma urati?”, fapt ce m-a facut sa-mi arda obrajii de rusine si sa renunt la strategia uratului selectiv, doar pentru bani. Asa ca, am luat casele la rând, indiferent de rasplata asteptata, trecând pe la matusa Raveica, pe la Marusia si Paduraru. La Coroi, fratele bunicii, la Soric, strabunicul nostru, si la Hapau intram oricum, conform planului initial, pentru ca era rost de arginti. Însa, pentru ca renuntasem din mers la pragmatism, intram în curtile oamenilor, toate cu portile larg deschise deschise, doar ca sa vad licarirea de bucurie în ochi a celor vizitati, în cea mai importanta noapte a anului. Astfel, mi-am adus aminte de un personaj misterios, ce locuia pe un drumeag laturalnic, unde exista obujla cu geamuri ceva mai mari de doua palme, prin care abia daca intra lumina. Acolo traia, aproape ca un pustnic, Ceplenschi, cu aureola lui de sfânt, care, ori de câte ori trecea prin curtea bunicilor mei, în drum spre casa, îmi zâmbea cu o bucurie nedisimulata. Întotdeauna mi se parea ca pluteste usor, la doar câtiva milimetri de pamânt. Înalt, slab, mereu senin, el avea o privire plina de bunatate si calm, întâlnita doar la omul împacat cu lumea si cu sine însusi. Ceplenschi, cel mai discret om din câti am întâlnit vreodata, avea mereu în ochi seninatatea celui ce învinsese orice frica. Fiind groparul satului, privise moartea în fata de-atâtea ori, încât nimic nu-l mai tulbura. Ajunsese la o stare de detasare, la un soi de fericire sau împacare, încât îi era absolut indiferent daca mai traieste sau se stinge. Statea pe gânduri într-o casuta simpla, cu doua odai mici, cu lut pe jos, cu macat pe perete, curata si cu un aer monahal. Aproape nimeni nu-i trecea pragul, nici macar în ajunul Anului Nou. Era de-a dreptul fâsticit când ne-a auzit la usa, scotocind oarecum încurcat printr-un cos de rachita, în cautarea unor mere parfumate ceva mai mari decât nuca. N-am vazut niciodata om mai bucuros de faptul ca cineva îi bate în geam. Ne-am continuat drumul prin zapada pufoasa, scânteind sub razele palide ale asfintitului, ajungând nerabdatori pe prisma de lut a bunicilor, care asteptau uratura noastra ca pe cea mai mare bucurie a lor, poate, singura lor mare bucurie. Împovarati de ani si griji, stateau în fata noastra ca doua lumânari de ceara, usor îndoite de trecerea timpului, putin melancolici, dar multumiti ca Dumnezeu a fost îngaduitor cu ei înca un an. La lumina lampii, bunica lua dintr-un paner doi colaci împletiti în patru, facuti special pentru noi, iar bunicul scotea dintr-un sertar doua bancnote usor verzui a câte douazeci si cinci de lei, cu inconfundabilul chip al lui Tudor Vladimirescu, ceea ce ne dubla încasarile. Când le paraseam curtea, ne strigau din urma, rugându-ne sa venim si cu semanatul, a doua zi. O faceam negresit, deoarece de la ei primeam cele mai valoroase dintre bancnote. Cea de cincizeci de lei, colorata cu verde intens, pe care trona figura solemna a lui Cuza, ne-a fost întotdeauna inaccesibila, ca sa nu mai spun de cea albastra, de o suta de lei, cu chipul trist al lui Balcescu. Apoi, coboram pe un alt drumeag laturalnic, trecând cu uratura pe la Cotigita, Chetrarita, Ileana lu' Sâdor si Guraliceasa, vecinele bunicilor. La drumul principal, unde statea bunica Ileana, dupa cum îi spuneam, în fapt, strabunica noastra, era harmalaia de pe lume, cu cete de copii, ursi, tapi, care mai de care dând buzna în curti. Saniile trase de cai, acoperiti cu paturi si înzorzonati cu zurgalai, duceau acasa deja primele victime ale vinului fiert sau crud, baut fara prescriptie medicala pe la neamuri. Caderea întunericului si a unei alte rafale de fulgi ne-a prins pe Dorna, o vale îngusta ce desparte Satul Vechi de Satul Nou. De aici, strazile sunt asezate paralel, ca în New York, taiate la mijloc de o alta, ce duce direct în Balus, extremitatea estica a satului, ceea ce ne usura umblatul. În Satul Nou, traiau plugareni ceva mai tineri, iar casele erau ceva mai noi, semn al unei brume de prosperitate. Aici, ma asteptam deja sa primesc o eugenie în locul colacului. Eugenia, învelita într-o hârtie fosnitoare, si moneda de un leu, echivalentul a opt biscuiti, vânduti dintr-o lada de lemn, la chioscul lui mos Cuteanu, era darul obisnuit în Satul Nou. Însa, spre deosebire de Satul Vechi, primeam, de asemenea, mere mari, ionatan, goldan si bot-de-iepure, deoarece aici locuiau multi dintre tractoristii de la ferma din nord-estul satului, care, la lichidare, aveau dreptul la câteva lazi cu fructe, carora, de la sfârsitul lui octombrie, le cam uitasem gustul. An de an, treceam cu uratura pe la tanti Nina, cu gardul ei de peste doi metri, imposibil de sarit în timpul verii, când piersicile si strugurii rozii dadeau în pârga si ne faceau cu ochii, îmbiindu-ne la pacate copilaresti. Aproape întotdeauna, pe lânga cei trei lei traditionali, neindexati ani de-a rândul, primeam din mâinile ei albe si fine, nu foarte muncite, dar blânde si cumpatate, câte o smochina confiata, din ciudata tufa crescuta în partea de miazazi a casei, acoperita iarna cu câtiva snopi de strujani. Pe urmatoarea strada, se afla casa noastra. Asadar, faceam un popas ceva mai prelungit, ne trageam sufletul, goleam sacosele pline cu nuci, mere, colaci, eugenii si, mai ales, numaram banii. Desi trecusem bine de mijlocul satului, facusem putin peste o suta de lei, nu cine stie ce, însa, în orice caz, mai mult decât camarazii mei de pe hudita, care, în anii cei mai manosi, strângeau câte saizeci sau saptezeci de lei. Pâna la miezul noptii, ne continuam procesiunea cvasi-religioasa, trecând pe la usa lui Costan, a lui Borcan si, tot asa, pâna când ajungeam în capatul estic al satului, la Filoti, brutarul satului, care, în timpul anului, îmi dadea câte o lipie fierbinte peste gardul scolii, acolo unde, în timpul verii, aprofundam zi de zi, cu o destoinicie exemplara, tainele fotbalului, pe terenul de sport înconjurat, pe doua laturi, de ciresi, visini si duzi. Miezul noptii ne-a prins mergând agale si împacati spre casa. Copiii îsi cam încheiasera socotelile cu satul si se retrasesera la vatra. Pe strazi, ramasesera cei mari, haiduci în „banta” lui Codreanu, cei ce dansau caiutii, jucau cerbul sau berbecii. Toata lumea iesea din când în când în ograda, tragea cu urechea, încercând sa afle pe unde a ajuns Capra. Zgomotul inconfundabil de trompeta permitea localizarea ei cu destula acuratete. Când am ajuns acasa, stiam ca joaca în curtea lui mos Mihai Buliga. Asadar, la noi, va fi pe la patru dimineata, dupa ce facea un popas prelungit la Iftinca, în capatul strazii. Pâna atunci, îmi spuneam în gând, pasind peste zapada scârtâitoare si mângâiata de razele lunii, aveam timp de inventar, de numarat colacii si de facut monetarul. În timp ce rasturnam sacosa de pânza, pentru a doua oara, peste masa din bucatarie, mi-am adus aminte ca, la un moment dat, îndesasem în ea un obiect greu de identificat doar la lumina palida a lunii, ceva descoperit din întâmplare, sub stratul subtire de zapada. Îl luasem în fuga, îl scuturasem, îl stersesem cu mâneca paltonului, urmând sa-l cercetez detaliat la lumina becului din casa. Am înlemnit atunci când, printre colaci, mere, nuci si biscuiti, am dat peste o bucata foarte subtire de plastic, ondulata astfel încât sa reproduca fata lui Mos Craciun. În urma cu un an, acesta ma vizitase în casa bunicului Petrea, caruia îi tineam de urât în noaptea Ajun, deoarece bunica plecase cu ceva merinde la matusa mea din Iasi. Prezenta Mosului îmi ridicase niscaiva semne de întrebare, fiindca, dupa doua-trei pahare cu fraguta, vocea acestuia ducea tot mai mult cu aceea a lui mos Ropota. Însa, peste an, marea mea angoasa existentiala se atenuase în cea mai mare masura, desi nu ma parasise complet. Dar masca subtire din plastic, partial crapata, parea sa-mi spulbere pentru totdeauna iluziile infinit de candide ale copilariei. Privind-o, aveam senzatia ca îmi apar riduri sub ochi, ca primul fir de par alb sta sa-mi iasa prin pielea capului, ca vocea mi se îngroasa subit. Simteam ca o întreaga lume, plina de visuri, fantezii, dorinte, de hârjoana, haladuiala, de pere, zarzari si poama, sta sa se pravale peste mine, strivindu-ma. Doar dansul Caprei, ajunsa între timp în fata casei noastre, mi-a alungat temporar senzatia de gol profund creata de masca pierduta si recuperata complet întâmplator, dar nefericit, din stratul subtire de omat. Dimineata, sub lumina sticloasa a soarelui, pe când ma îndreptam, cu semanatul, spre casa bunicilor din Satul Vechi, stiam ca, de fapt, copilaria ma parasise. Fugise pe sanie, prin omat, cu parul în vânt si îmbracata cu o camasa în carouri, patata în zona pieptului cu dulceata de trandafir, purtând în picioare doar coltunii din lâna de oaie tigaie împletiti de bunica Rodica. Avea în mâna un colac început, iar în buzunarul drept al pantalonilor, o jumatate de alvita mototolita. Lasase pustiu în urma. Îmi luase tot: mirosul de rai al florilor din salcâmul lui mos Prodan, aroma gutuilor, gustul dumnezeiesc al fleurei si al merelor varatice, parfumul teilor înfloriti de pe dealul bisericii, coaja usor crocanta de turta coapta pe plita, aburii de magiun fiert în ceaunul asezat pe chirostrii, lânga gard. Mi-a lasat doar o suta saizeci de lei, bani facuti cu uratul, ascunsi într-o carte din biblioteca, si o sfoara cu câtiva colaci galbejiti si tristi. De atunci, îmi da târcoale, an de an, când mi-e lumea mai draga, când prin vecini aud colindatori sau uratori, când Mos Craciunul cu masca, cinic si neiertator, ar vrea sa ma pedepseasca din cauza ca, de multi ani, de prea multi ani, nu mai sunt în stare sa visez roua de pojarnita, cirese de mai, miros de must si aburi de cozonac. Mosul acesta încapatânat nu vrea sa înteleaga nici în ruptul capului ca sarbatorile, în special, cele de iarna, reprezinta un dar exclusiv al copiilor, ca, pentru cei maturi, ele constituie o povara, o corvoada, un anotimp al neîmpacarii cu destinul, al amagirii, al melancoliei si al aromelor disparute pentru totdeauna, sub o masca de plastic rupta si pierduta prin zapezile de alta data ale unui sat de la marginea lumii. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
