Cu toate ca „dulcele Târg al Iesilor” a facut cunostinta în „premiera nationala” la 11-14 iulie 1868 si apoi în 26 ianuarie 1873 si la 5 iunie 1883 (dupa cum atesta afisele vremii aflate în Arhivele Statului!), cu „Soarele Electric” – acea descoperire epocala a umanitatii, promotoare a Civilizatiei si Progresului întregii lumi – , utilizarea miraculoaselor sale binefaceri în folosul Cetatii iesene s-a facut mult mai târziu, aproape la 15 ani dupa ce Timisoara devenise, la 12 noiembrie 1884, prima Cetate de Lumina a Europei(!). Explicatia acestei îndelungate întârzieri a propasirii energiei electrice în orasul de pe cele 7 coline o gasim consemnata în chiar în volumul monografic „Primaria Municipiului Iasi. Pagini de istorie si legenda” (Ed. Tehnopress-2001), avându-i ca autori pe celebrii „trecutologi”, C-tin Ostap si Ion Mitican, care dezvaluie prelungitele si înversunatele lupte politice date în Consiliul Local, între consilierii progresisti, adepti ai electricitatii si consilierii conservatori, adepti ai iluminatului orasului cu gaz aeroform, al carui monopol îl detineau acestia din urma! În zadar s-au straduit, pe rând, primari ca: Leon Negruzzi, N.Gane si Vasile Pogor, care au vizitat Expozitiile de Electricitate: de la Paris (1883) si Viena (1896) si au adus de la Timisoara caietul de sarcini pentru iluminatul electric, sa arate consilierilor opozanti avantajele nete ale electricitatii, acestia au reusit sistematic sa înfrânga elanurile progresistilor, vazându-si mai departe de afacerile lor cu... gaz aeroform(!). Pâna la urma, aparitia în Iasi a primelor uzine electrice proprii, la Spitalul „Sf.Spiridon”(1894), la Teatrul National (1896) si la Palatul Univiversitar (1897), dar si exemplul dat de primarul Vasile Pogor, prin iluminarea electrica a casei sale cu generatorul cumparat în 1896 de la Viena, au reusit sa convinga concret “opozitia” si, astfel, s-au putut trece în buget cheltuielile necesare pentru introducerea electricitatii în Iasi, dându-se unda verde pentru organizarea unei licitatii pentru construirea unei uzine electrice comunale si a instalatiilor si retelelor electrice aferente. Din monografia „Uzina de Lumina – Centenar” (1999) aflam ca: „la licitatia respectiva au participat 3 firme consacrate în domeniu si construirea Uzinei de Lumina a fost adjudecata si concesionata pe 40 de ani în favoarea Societatii Continentale Gesellschaft fur elektrische Unternehmungen din Nurnberg, care, la 8 septembrie 1898, în prezenta primarului N.Gane, a unor personalitati ale Iasului: Th.Burada, N.A.Bogdan, inginerul sef Charles Chaigneau¸ ing. Laurentiu Teodoreanu, a pus piatra fundamentala a Uzinei.” Opt luni mai târziu (adevarat record!), la 6 mai 1899, Uzina de Lumina intra în functiune cu cazanele de abur, turbinele, generatoarele, reteaua de alimentare, posturile de transformare , retelele de distributie si iluminat public stradal. Chiar daca acest fapt de glorie ieseana era mult „defazat” în timp fata de Timisoara, la festivitatea de inaugurare tot primarul Nicu Gane avea sa declare cu emfaza: ...” întârzierea a produs un bine- acela ca s-a putut adopta sistemul cel mai perfectionat. Aceasta va însemna o epoca în dezvoltarea noastra, multumita careia orasul va avea un caracter european...” Într-adevar, tot raul a fost spre bine, deoarece solutia adoptata atunci pentru Iasi, si aceasta o „premiera nationala”, cea a curentului alternativ monofazat 3000/300/150 volti (!), într-o perioada când, pe plan mondial, predomina curentul continuu al lui Edison (inclusiv, la Timisoara!), era una îndrazneata ce a permis, ulterior, o dezvoltare facila a Uzinei. Se împlinesc de atunci, la 6 mai 2023, 124 de ani de la acest moment luminos! Ing.Laurentiu Teodoreanu (Herr Direktor) împreuna cu nepotul sau Ionel Teodoreanu Primul director al Uzinei de Lumina a fost numit Laurentiu Teodoreanu, cu diploma de inginer electromecanic obtinuta la Dresda, o deosebita personalitate tehnica a timpului. Dar el va dainui în istorie si literatura gratie nepotului sau, Ionel Teodoreanu, cel care, în savurosul sau roman „La Medeleni” l-a imortalizat în simpaticul personaj “Herr Direktor”, devenind, astfel, primul personaj inginer din literatura româna, dupa cum mentiona autorizat regretatul academician Constantin Ciopraga. Perioada directoratului sau (1899 – 1907) avea sa fie una fertila pentru propasirea electricitatii în Iasi, pentru înfloritoarea situatie economica a orasului si pentru calitatea vietii iesenilor; retelele electrice „primare” si „secundare” ale Uzinei întinzându-se pe zeci de km. pe strazile si colinele Cetatii. Al 2-lea director al Uzinei de Lumina, ing. Theodor Lecca (1908 – 1920), a continuat dezvoltarea instalatiilor pe masura cerintelor si are meritul initiativei, alaturi de profesorul Dragomir Hurmuzescu, al înfiintarii, în 1910, a Scolii de electricitate industriala, pe lânga Fac. de Stiinte a Universitatii din Iasi, moment de început al Facultatii de Electrotehnica, prima de acest profil din România, care, în 2010 si-a marcat centenarul fiintarii sale. De altfel, de atunci, Uzina de Lumina a conlucrat fructuos de-a lungul anilor cu Facultatea de Lumina pe care a „nasit-o” într-o paleta larga a preocuparilor comune privind energia electrica – factor major de Progres si Civilizatie. Cresterea vertiginoasa a consumului industrial si casnic, cum si consecintele nefaste ale primului razboi, aveau sa conduca la o uzura accentuata si o limitare a capacitatii de furnizare a Uzinei de Lumina. Singura solutie viabila atunci era trecerea Uzinei de Lumina în proprietatea statului, prin folosirea dreptului de rascumparare dupa 20 de ani si trecerea instalatiilor Uzinei la sistemul curentului alternativ trifazat de 6000/380/220 V, solutie tehnica avansata în lume. Aplicarea solutiei a devenit posibila, în 1920, odata cu înfiintarea Societatii Comunale de Electricitate Iasi (SCEI); „cârma” acesteia fiindu-i încredintata reputatului inginer Mircea Volanschi, specializat în Belgia si Franta, cel care avea sa-si asume noua „revolutie” tehnico-administrativa a Uzinei de Lumina, pe care a trecut-o „din mers” la sistemul trifazat (existent si astazi!), gratie caruia puterea Uzinei a putut fi marita treptat, ajungând, în 1941, la 10000 C.P., data de cele 8 grupuri Diesel. Din nefericire, dar si din cauza camuflajului de razboi impus la esapamentele grupurilor, la 20 sept. 1941, s-a produs un incendiu devastator care avea sa scoata Uzina din functiune, iar directorul si o parte a personalului sa fie arestati si anchetati pentru comiterea unui... “act de sabotaj”. Dupa eliberarea lor imediata, cu eforturi uriase, la 8 oct. 1941, s-a reusit repunerea în functiune a 3 grupuri Diesel, asigurându-se reluarea furnizarii energiei electrice în Iasi. În 1944, la sfârsitul razboiului, datorita precaritatii de functionare a Uzinei, din lipsa de combustibil si a grupurilor evacuate, SCEI a fost lichidata, iar Uzina de Lumina si cea a Tramvaielor a trecut în sarcina serviciilor Primariei Iasi, avându-l ca director pe ing. Petru Nazarenco, cel care are meritul de a fi renascut Uzina...din propria-i cenusa. Abia repusa „pe picioare”, Uzina a si început sa „gâfâie” din cauza „foamei de energie”, resimtita mult mai puternic decât foametea din 1946, care a afectat toata Moldova din cauza secetei prelungite. Dupa nationalizarea din 1948, desi s-au încercat mai multe forme organizatorice ( ICET, IEI, ETACS), pâna la urma singura solutie „salvatoare” de a o astâmpara avea sa fie: racordarea Uzinei la Sistemul Energetic National, care a fost realizata cu succes, în timp record, de catre Electromontaj Bacau, la 27 decembrie 1957, prin LEA 110 KV Roman - Iasi si a Statiei Iasi Centru 110 / 6 KV, despovârând-o astfel de consecintele nefaste ale functionarii în regim de „supra sarcina” si de „limitare” temporala a consumului, mai ales dupa înfiintarea Fabricii de Antibiotice Iasi, care solicita un consum electric de peste 2 MW. O data cu înfiintarea, la 1 iulie 1961, a Întreprinderii Regionale de Electricitate Iasi (IRE), ca unitate a Ministerului Minelor si Energiei Electrice, la nivelul economic al Regiunii Iasi s-a pus serios problema asigurarii unei noi si puternice surse de energie în zona, sustinuta cu tarie de ing. Laurian Preda, director al IRE Iasi (1961- 63). Astfel, la Centrala Electrica de Termoficare (CET Iasi), ca noua sectie a IRE Iasi, în nov. 1964, a intrat în functiune primul CAF (cazan cu apa ferbinte), care avea sa asigure agentul termic noilor cvartale de locuinte si sa furnizeze abur tehnologic înspre noua zona industriala, care se profila atunci în Iasi, iar la, 7 aprilie 1966, primul grup de 25 MW a fost pus „în paralel” cu SEN(!), fiind o reusita energetica deplina. Uzina de Lumina, pictura în cerapastel, la 1970 Drept urmare, Uzina de Lumina a continuat sa functioneze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pâna în 1973, când dupa 74 ani si- a încheiat definitiv functionarea. Cel de al 2-lea director al IRE Iasi, ing.Vlad Vasiliu (1963 – 90) are meritul de a fi format un puternic colectiv de energeticieni, vajnici „strajeri ai Soarelui Electric”- cum frumos erau denumiti de acad. Cristofor Simionescu – , împreuna cu care a scris, în cei 27 de ani de directorat (cel mai longeviv din tara!), cele mai stralucitoare pagini ale Luminii iesene: înfiintarea Grupului Scolar Energetic (1965), terminarea electrificarii rurale (1972 – Iasi, 1974 – Vaslui), racordarea zonei Iasi la 220 KV(1973), dezvoltarea impetuoasa a instalatiilor de joasa, medie si înalta tensiune, înzestrarea centrelor, atelierelor si sectiilor cu mijloace si SDV performante, asigurarea unor conditii bune de munca si recreere ale lucratorilor; toate acestea propulsând IRE Iasi în elita energeticii românesti, dupa cum se stipula în volumul „File din istoria energeticii românesti”. Dupa 1989, sub directoratul ing. Ioan Ciutea (1990- 2005), Filiala de Retele Electrice Iasi a pornit puternic pe calea reformei impuse în sectorul energetic de schimbarile structurale ivite în consumul de energie electrica, odata cu caderea vertiginoasa a consumatorilor industriali energofagi. Reteaua de joasa tensiune, vaduvita pâna atunci, era solicitata acum insistent de numeroase cereri de racordare, necesitând urgenta întaririi si modernizarii ei. De asemenea, informatica din sistem necesita introducerea ei rapida în toate sectoarele de activitate ale unitatii, fapt ce a condus la perfectionarea personalului si crearea unor conditii optime de lucru ale salariatilor. Toate aceste înnoiri si modernizari ale instalatiilor IRE Iasi au fost preluate, în 2005, prin actul privatizarii (!), de catre firma germana E.ON, contopita de curând cu DELGAZ, care are datoria (nu doar morala) de a duce mai departe traditiile luminoase ale Uzinei de Lumina, construita la Iasi, în urma cu 124 de ani, tot de catre o firma germana! Sa notam la loc de cinste faptul ca Asociatia veteranilor fostei IRE Iasi a ridicat prin contributie proprie în curtea fostei Uzine de Lumina doua semnificative si impunatoare monumente închinate memoriei luminoase a celor doua mari personalitati energetice iesene:: prof.ing. Mircea Volanschi, cel de al 3-lea director al Uzinei de Lunina si ing. Vlad Vasiliu, directorul longeviv al fostei IRE Iasi, de numele carora se leaga glorioasele „fapte de lumina” întru progresul si stralucirea Cetatii iesene. Chiar daca, din nefericirea prezentului actual, când energia electrica, cândva un reper semnificativ al civilizatiei si standardului de viata pentru o tara, a devenit, prin forta împrejurarilor “crizei energetice”declansate pe întreg mapamondul, o marfa, ca oricare alta, aducatoare de cât mai mare profit, se cuvine ca în spiritul traditiei iesene împamântenite de-a lungul vremurilor sa marcam simbolicul moment aniversar de neuitat - UZINA DE LUMINA – 124 si sa omagiem, deopotriva, pe “eroii anonimi” ai Luminii iesene care n-au precupetit efort si râvna în exercitarea nobilei lor profesiuni, aceea de a “aduce lumina” semenilor lor. Mihai Caba
