Într-un cerc închis de convulsiile aberante ale istoriei, mostenirea culturala franceza se dovedeste, mai repede decât s-ar fi crezut, un stigmat. Nedumerit, copilul initiaza un experiment schizoid, al supravietuirii simultane în doua culturi opuse si, totodata, în doua durate istorice paralele. Biografia scriitorului francez (de origine rusa) Andreї Makine ar trebui, probabil, considerata un „caz” în literatura europeana actuala, oferindu-i-se - din partea criticii culturale, dar (se va vedea de ce) si antropologiei mentaliste - studii amanuntite. Prozatorul (nascut în Siberia, la Krasnoiarsk) se ataseaza enorm (pâna la limita experimentului psihologic oedipal) de bunica materna (Charlotte), frantuzoaica autentica, naturalizata (un fel de a spune) în imensul imperiu sovietic, înainte si dupa instaurarea comunismului, prin jocul (adesea nefiresc) al destinului personal intersectat cu cel istoric. Copilul Makine îsi viziteaza frecvent bunica francezo-siberiana, fiind fascinat de singularitatea ei spirituala într-o lume vecina cultural cu barbaria tribala. Charlotte recita din romanticii francezi (în original), stapâneste bine istoria pariziana (mai ales „istoremele”, acele anecdote politice, amoroase si revolutionare, atât de gustate de tineri datorita aurei lor idilice care atribuie istoriei virtutile fictionale ale literaturii), are suveniruri enigmatice din interiorul unei lumi fabuloase, interzise în plan real micului siberian si, astfel, reconstruita imaginar de acesta, e respectata si chiar iubita de localnici, îmblânzind, cu aerul sau distins, salbaticia ereditara a fiilor stepei, în sfârsit, pare o creatura siderala, ratacita ilogic în universul teluric. Nu surprinde, prin urmare, faptul ca fascinatia baiatului se transforma treptat în obsesie. La început situatia îl încânta pe Andreї, întrucîât experienta alaturi de bunica frantuzoaica îi confera lui însusi atributul unicitatii printre cei de seama sa. În timp ce acestia vorbesc despre fotbal si eroii aflati pe stadioanele gigantice, el pare scufundat într-un trecut mitic, populat de figurile legendare ale istoriei europene. De pilda, colegii învata la scoala despre regimul tarist criminal, pe când scriitorul în devenire refigureaza mental un Nicolae al II-lea mirific - nu atât prin personalitatea lui istorica, inaccesibila baiatului siberian, cât prin apartenenta ultimului împarat rus la acel spatiu paradisiac sugerat de povestile exotice ale Charlottei. Însa, pe masura ce creste, copilul traieste revelatia unei sciziuni mentale între lumea reala si cea refacuta parabolic - asemenea unui puzzle - din fragmentele mnemotehnice ale naratiunilor bunicii. Motivul este legat de alienarea animalului social din individ. Umanitatea nu recepteaza singularitatea ca pe o virtute, ci mai curând în postura de viciu. Cunostintele istorice si literare ale lui Andreї, departe de a-l face popular în universul tovarasilor de joaca, îi atrag ironii si indiferente care îl înstraineaza de comunitate, practic, iremediabil. Spune Makine în Testamentul francez, romanul biografiei sale, aparut recent la noi în binecunoscuta colectie a Poliromului: „Când pronuntam tar (cu caractere chirilice, n. tr.), în fata mea se ivea un tiran crud; în timp ce cuvântul tsar în franceza se umplea de lumini, de zgomote, de vânt, de scânteierea lustrelor, de stralucirea umerilor goi ai femeilor, de parfumuri amestecate - de atmosfera /…/ Atlantidei noastre. Am înteles ca va trebui sa ascund cea de-a doua privire asupra lucrurilor, caci nu putea stârni decât batjocuri din partea celorlalti.” Într-un cerc închis de convulsiile aberante ale istoriei, mostenirea culturala franceza se dovedeste, mai repede decât s-ar fi crezut, un stigmat. Nedumerit, copilul initiaza un experiment schizoid, al supravietuirii simultane în doua culturi opuse si, totodata, în doua durate istorice paralele. Aici intervine interesantul detaliu antropologic al biografiei lui Makine. Înca de timpuriu, viata lui intelectuala a cunoscut efectele „dublei critici”, divizându-l spiritual si facându-l disponibil reprezentarilor lumii nevazute din spatele colectivitatii careia îi apartinea în mod formal (printr-o acolada temporala, afinitatile sale ar fi, ca atare, cu polonezul Joseph Conrad - exponent identic al identitatii culturale duale). Ceea ce aparea initial ca un avantaj devine un handicap, determinându-l pe tânar sa aprecieze, aparent paradoxal, limitarea si unilateralitatea: „Ma încurcam în reflectii fara sir - pe jumatate gânduri, pe jumatate imagini. Tot împingându-i pe colegii mei care râdeau, ma înhatau, ma asurzeau cu zeflemelele lor, am simtit deodata o invidie grozava fata de ei - ’Ce bine e sa nu porti în tine /…/ trecutul acela atît de dens si /…/ de inutil. Da, sa privesti viata într-un singur fel. Sa nu vezi cum vad eu…’ ”. Prieteniile lui Andreї sunt, prin urmare, putine si, în general, legate cu marginali ca si el, carora le poate povesti întâmplarile extatice din lumea sa legendara, cucerindu-i. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
