Augustin Ioan s-a aplecat în articole, studii publicate în diverse volume, chiar si în teza sa de doctorat în filosofie, în maniera eseistica, asupra temei spatiului sacru, la confluenta dintre public si privat. Semnificatia acordata sacrului nu este una strict religioasa: sacrul se defineste ca alteritate absoluta ce se manifesta în profan, hierofanie. Orice asemenea irumpere a sacrului are drept efect izolarea unui teritoriu ca spatiu sacru, calitativ diferit de restul mediului cosmic. Conditia pentru ca un spatiu sa fie instituit ca sacru, crede Augustin Ioan, presupune ca acesta sa fie descoperit si consacrat de catre om si în plus sa fie mentinut în vizibil prin comemorari, ritualuri etc. În acest punct, spatiul sacru si cel public se întâlnesc. Spatiul sacru se delimiteaza prin opozitie fata de spatiul profan: adevar, realitate, putere, cosmos sunt doar câteva dintre caracteristicile spatiului sacru diferit de cel profan, neutru si omogen (Eliade). Uneori un simplu semn este suficient pentru a ne da de înteles ca avem de a face cu un spatiu sacru (de pilda, forma unei cruci în pamânt ne-ar indica faptul ca în acel loc trebuie ridicata o biserica). Însa spatiul sacru nu trebuie înteles doar pe orizontala, caci sacrul, în conceptia lui Ioan, este o calitate de profunzime a spatiului, o profunzime verticala a carei proiectie este locul. Teza originala pe care o propune Augustin Ioan este urmatoarea: „spatiul sacru este modul esential sub care se prezinta teritoriul pe care îsi fac loc/ din care îsi trag substanta atât Locul public, cât si spatiul privat”. Înainte de a fi spatiu socializat, orice spatiu este unul sacru. Spatiul sacru ar întemeia atât spatiul public, cât si pe cel privat, dar si dihotomia dintre acestea pe care o relativizeaza. Prin ritual, sacrul este comemorat, „reprezentificat”, sustinând cele doua forme ale spatiului socializat. Asemenea idei nu ne conving prea usor, cu atât mai mult cu cât suntem obisnuiti sa gândim prin intermediul opozitiilor (public - privat, sacru - profan) si sa consideram asemenea dihotomii indisolubile. Ar trebui sa ne fie evident cum evenimente ale vietii (botez, nunta, înmormântare) sunt deopotriva publice (Augustin Ioan defineste spatiul public astfel: „înspatierea evenimentului de a-l privi si de a fi privit de catre celalalt”) si private (întrucât tin de experienta individului), dar si sacre (ele reprezinta taine). Ele sunt mai întâi sacre si abia apoi (dar tocmai prin aceasta) publice ori private, însasi distinctia dintre public si privat estompându-se. Facând apel la conceptul heideggerian de „locuire”, Augustin Ioan arata cum slabeste dihotomia dintre public si privat: „Controlându-mi, prin zidire, modul în care ma expun (sau nu) vizibilitatii celorlalti, dar pastrând, prin «fenestrarea» casei, controlul meu vizual cel putin asupra teritoriului imediat proxim, eu terasez Locul public în folosul propriei ocrotiri, îi modific atributele astfel încât, situat pe teritoriul sau, sa îl constrâng, prin controlul pe care îl exercit asupra portiunii pe care o locuiesc, sa devina Spatiu privat”. Augustin Ioan este original în masura în care opune stabilitatii spatiului sacru eliadesc - mobilitatea. Dinamicitatea spatiului sacru este argumentata prin apel la exemple: icoanele, reprezentari ale sacrului pot fi purtate oriunde, locul lor nu mai este exclusiv templul; musulmanul îsi desfasoara covorul de rugaciune oriunde si începe sa se roage la ora cuvenita cu fata spre Mecca; temple din Japonia sunt periodic reconstruite etc. Spatiul sacru detine propria sa istoricitate, putând fi deteritorializat si recontextualizat, uneori chiar pâna la identificare cu cel profan. Semnificatiile spatiului sacru se îmbogatesc pe masura ce autorul discuta, citând pe Heidegger, Deleuze si Guattari, despre Lichtung (luminis) sau lucus (padurice sacra), Raum (spatiu pregatit în vederea asezarii unei tabere), spatiu lis, spatiu neted - nomad, sit si chiar loc intoxicat si despre trecerile dintre acestea. Este vorba de o desacralizare treptata a spatiului sacru pâna la confundarea cu spatiul public. În functie de ceea ce consideram a fi modul exemplar al spatiului sacru, templul sau Turnul Babel, se contureaza si conceptia cu privire la originea, natura sacrului, relatiile spatiului sacru cu cel public. Pentru Hegel, nu templul, ci Turnul Babel constituie arhitectura originara, gestul sacru prin excelenta. Sacrul este astfel definit în maniera lui Goethe ca fiind ceea ce aduce oamenii împreuna; în plus, drept ceea ce este simbol pur, lipsit de vreo finalitate concreta. Templul avea o finalitate (adapost, rugaciune etc.), deci el nu poate constitui modelul sacrului. În cazul Turnului Babel, spatiul sacru nu mai este unul public, adica vizibil. Turnul Babel, însa, a adus oamenii la un loc, scopul sau ramânând aceasta uniune, legata de o mare neîmplinire, proiectul initial de a lua cu asalt sacrul si a se înalta pâna la cer. De aceasta data, nu sacrul coboara în profan, nu acesta se lasa descoperit de om, ci omul încearca sa cucereasca sacrul. Paradoxal, nu numai ca acesta nu atinge telul infinit pe care si l-a propus, dar mai mult, este condamnat la desacralizare, pierzând chiar si limba originara, încercarea sa soldându-se cu amestecul limbilor. Nu puteam întelege de ce Hegel ridica acest gest la rangul de arhitectura originara, când e evident ca avem de a face cu o desacralizare chiar si în sensul goethean în care el discuta sacralitatea: amestecul limbilor face venirea laolalta inutila si comuniunea imposibila. Doar daca ne gândim ca cei ce vin împreuna împartasesc aceeasi vina, ispasesc aceeasi pedeapsa, comunica prin destinul lor comun si prin esecul lor fatal. Dar, asa cum bine precizeaza Augustin Ioan, „daca, potrivit lui Hegel, nu templul, ci Turnul Babel este arhitectura prima, atunci ar urma ca arhitectura nu este doar construita pe un esec fondator, ci si pe un hybris de neiertat”. Omul nu poate institui sacrul independent, fara ca acesta sa i se arate (hierofanie). Un lucru, totusi, el poate face de unul singur: sa se roage singur. Dana Tabrea este profesor, doctor în filosofie si critic de teatru (membru AICT)
