În fiecare zi cobor si urc Buciumul între casuta din Paun si biroul din Podul de Piatra. Traseul, cu diversitatea lui de forme urbane, este în ultima vreme sufocat de trafic. Sofatul a devenit un automatism, privirea exterioara aduna informatiile detaliate din trafic, mereu aceleasi, în timp ce privirea interioara este acaparata de ispitele zilei. Nu mai am ochi pentru peisajul urban egal cu sine însusi în toate clipele. În ziua cu pricina cobor, ca de obicei Buciumul si simt, la un moment dat, o lipsa vaga, o neliniste defapt. Nu înteleg de unde vine si traiesc cu ea toata ziua. Seara, la întoarcere, am înteles de unde venea, hanul Trei Sarmale nu mai era,iar disparitia lui s-a facut simtita prin rana din peisajul subliminal. Asta înseamna ca povestea acelei cladiri facea parte din mine. Trairea aceasta m-a pus pe gânduri. Cladirea disparuta, asezata strâmb si prea aproape de strada nu este nici pe departe vreun monument reprezentativ al Iasului. Legal vorbind nici nu este monument, este doar o constructie de prin anul 1970. Atunci, de unde sentimentul pierderii unui prieten? L-am vizitat o data, de doua ori, în ultima perioada de functionare si nu am fost impresionat de serviciile lui, îsi pierduse din stralucire ca orice traditie buna în România. A urmat o lunga perioada de lasare în ruinapânaa trecut în proprietate privata. Suntînvataturi în aceastaistorie. Una, relevanta, este transferul de personalitate între orassi cetateni, ne împropriem chipul urban, suntem în rezonanta adânca cu renumele lui. Asa stând lucrurile, ne construim propriile noastre ierarhii ale spatiului si caselor, stim dinlauntru ce-i lipseste, ce-i prisoseste, asa încât atunci când din aceasta geografie dispare ceva, o simtim organic. Daca disparitia din Bucium a stârnit sentimente, ce s-ar întâmpla la disparitia Palatului Culturii? Toti iesenii s-ar regasi într-o tragedie. Refacerea lui, în respectiva ipoteza, ne lasa în continuare cu rani nevindecabile, asa cum Sfântul Nicolae Domnesc, opera de arhitectura a unui arhitect francez, ne aminteste mereu de demolarea monumentului construit de Stefan cel Mare si Sfânt. Învatatura are o concluzie simpla, valorile de patrimoniu nu sunt numai acelea din lista de monumente, ele se constituie afectiv pe comuniunea dintre persoanasi oras,dintre comunitate si oras, asa încât trebuie reactualizat mereu. Valoarea unei cladiri nu are legatura numai cu timpul trecut peste ea. Daca, ne putem imagina asta, interventia dorita de dezvoltator si nedorita de multi ieseni, din marginea sud-vestica a pietei Palatuluieste facuta, în urma concursului, de un mare arhitect contemporan, ea devine îndata cladire de patrimoniu! O paranteza privind arhitectii ieseni este aici necesara. Sunt convins ca în contextul sustinerii reale a creativitatii si libertatii de exprimare prin arhitectura sunt, si printre ei, creatori similari cu altii norocosi care îsi exercita profesia acolo unde este apreciata. Alta învatatura vine din superficialitatea cedarii cladirilor de valoare din domeniul public catre cel privat. Situatia devine dramatica în cazul monumentelor. De ce? Întrucât interesele private se îndreapta, de regula,exclusiv spre eficienta. Este adevarat ca restaurarea unei cladiri vechi este mai scumpa decât demolarea si refacerea ei. Si atunci de ce si-ar risipi un privat banii în aceasta directie? Mai ales ca majoritatea detinatorilor de astfel de cladiri nu au nici pe departe resursele necesare pentru a le restaura. Se întâmpla în România un paradox. Sunt straini care cumpara case de patrimoniu si le restaureaza cu finete si precizie, atenti la toate detaliile semnificative, între ei, celebru deja este printul Charles. Aceleasi cladiri daca ramân în proprietatea urmasilor români sunt demolate sau desfigurate fara nici un regret. Învatatura cea mai relevanta ne conduce la urmatoarele precizari. Toti suntem implicati si deci responsabili pentru calitatea spatiului comunitar. Dar aceasta responsabilitate trebuie nuantata. Cine îsi construieste o casa, o locuinta în oras are propria viziune despre prezenta casei în spatiul public de multe ori fara referinte la traditia locului. În acest caz comuniunea se face prin adoptarea regulamentelor de urbanism ce pot ajunge pâna la precizarea materialelor, texturilor si culorilor acceptate. În schimb cine investeste într-o afacere este interesat aproape exclusiv de eficienta ei imediata. Si în acest caz respectarea obligatorie a unor regulamente urbanistice atenueaza tendinta spre marasm estetic a acestui tip de investitori. Cele mai delicate situatii sunt interventiile private la cladirile de patrimoniu sau cu valoare ambientala cum s-a întâmplat la hanul Trei Sarmale. Importanta imaginii lor în spatiul public adus la concluzia, în tarile care îsi respecta istoria, ca responsabilitatea pastrarii lor este si publicasi aceasta responsabilitate se concretizeaza prin sustinere financiara. De exemplu în Statele Unite sprijinul financiar în dezvoltarea unei afaceri într-o cladire de patrimoniu sau cu valoare de ambient ajunge la treizeci la suta din valoarea de investitie, ceea ce nu este putin. În concluzie, întâmplarea cu hanul Trei Sarmale, o vapaie care a încins spiritele trei zile si apoi s-a stins de la sine, trebuie sa fie o tema de meditatie, cu întrebari care asteapta raspuns. Nu de alta, dar mai sunt cladiri similare. Si acestea pot fi demolate tot asa, peste noapte. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
