Articolul este un omagiu postum pe care autorul îl aduce unui tânar american, pe care îl considera unul dintre cei mai buni elevi ai sai. Rasfoind zilele trecute paginile jurnalului meu parizian din anii 1997-1999, perioada în care am fost lector de limba si literatura româna la Sorbona, am dat de numele lui Tod Hartman, cu siguranta cel mai bun dintre studentii mei de la Paris. Notam acolo ca i-am scris amicului Emil Iordache la Iasi, rugându‑l sa publice în „Convorbiri literare” un text al tânarului meu student, care mi se parea foarte bine scris. Curios sa aflu ce s‑a mai întâmplat cu el în cele peste doua decenii scurse, am „dat” o cautare pe net si am aflat cu stupoare ca Tod Hartman a murit în anul 2016, la vârsta de nici 38 de ani, dupa o cariera de exceptie ca antropolog, lingvist si scriitor. Descumpanit si îndurerat de moartea tânarului meu prieten, mi‑am amintit de o secventa din stravechiul poem babilonian despre Ghilgames, în care, neconsolat, eroul plânge la moartea prietenului sau cu cuvintele: „A murit Enghidu, prietenul meu, cu care am vânat lei.” Lui Nichita Stanescu îi placea foarte mult acest vers, în jurul caruia a si brodat un poem emotionant pe tema mortii. Mi‑a mai trecut prin minte si un gând al vechilor greci, care credeau ca zeii îl cheama la ei repede pe cel pe care îl iubesc. În formularea dramaturgului atenian Menendru dictonul suna astfel: Ὃν οἱ θεοὶ φιλοῦσιν, ἀποθνήσκει νέος, fraza transpusa de Plaut în latineste Quem dei amant, iuvenis moritur, adica: „Cel pe care zeii îl iubesc moare de tânar.” Fastidioase si gratuite pentru multi, asemenea speculatii filologice i‑ar fi placut cu siguranta tânarului a carui amintire o evoc aici. I le închin ca pe o ofranda! Nascut la 8 mai 1978 la Standford în California, într‑o familie de intelectuali, Tod Hartman a avut un parcurs scolar stralucit, absolvind în cele din urma prestigioasa Pennsylvania State University, cu o dubla licenta, în istorie si literatura comparata. Când l‑am întâlnit la Paris, împlinise abia douazeci de ani, dar uimea deja prin multiplele lui competente, prin naturaletea, usurinta si siguranta cu care se misca dintr‑o sfera de cunoastere în alta: de la vechea poezie chineza la romanele lui Nabokov, de la ideologia Romantismului german la semnificatiile miscarilor studentesti din 1968, de la muzica baroca la doinele românesti din Ardeal! Cânta la flaut si ne încredinta ca nici pianul nu are secrete pentru el. Planuia sa scrie o serie de povestiri si un roman, precum si libretul unei opere cu subiect de stricta actualitate. Mai presus de orice, fusese daruit de natura cu un farmec personal si cu o forta de convingere irezistibile! Era acasa în limba latina si vorbea fluent franceza, spaniola, italiana si româna. Limba noastra o învatase „more americano”, adica la fata locului, pe parcursul câtorva vacante petrecute în sate românesti din Transilvania. Acesta este si motivul pentru care l‑am admis în grupa de „avansati”, alaturi de alte trei tinere silitoare, o frantuzoaica „de souche”, o magrebina si o italianca. Daca seminarele si cursul la grupa de începatori, foarte multi, uneori pâna spre patruzeci de participanti, ma solicitau enorm, întâlnirea saptamânala cu Tod si cu colegele lui o primeam ca pe o mica sarbatoare. Îl interesau mai ales istoria românilor si cultura populara româneasca, pe care o considera de o mare originalitate si profunzime. Cred ca Tod se apropia mult de idealul de elev pe care si l‑ar dori orice profesor. Deloc oportunist sau lingusitor, era sincer si spontan, decent si politicos, dar ferm în formularea nedumeririlor si a opiniilor sale. Îmi punea mereu întrebari surprinzatoare si stimulatoare. Îmi amintesc, de exemplu, cum m‑a întrebat odata despre sursele de informare ale cronicarilor moldoveni. Alta data m‑a rugat sa îi explic de ce opere importante ale literaturii române, precum Istoria ieroglifica a lui Dimitrie Cantemir sau Tiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, despre care tocmai vorbisem pe larg la curs, au fost publicate foarte târziu, mult dupa moartea autorilor lor. Se întreba si ma întreba cum se face ca un popor atât de numeros ca poporul român, principalul, daca nu singurul reprezentant al romanitatii orientale, nu a reusit sa îsi faca un stat puternic în Evul Mediu timpuriu, într‑o perioada în care popoare mai mici reusisera acest lucru. Si de ce atunci când, în cele din urma, acest lucru a fost cu putinta, românii au construit trei state diferite, nu unul singur. Cauta, spre comparatie, exemple similare în lumea romanica, în cea germanica sau în cea slava. L‑am vizitat de trei ori în micul apartament de la mansarda unui imobil elegant de pe cheiul Senei, în apropiere de Gare Austerliz, un „studio” pe care generoasa bursa americana îi permisese sa îl închirieze; primele doua dati împreuna cu colegele sale de grupa, ultima oara singur. De fiecare data s‑a comportat ca un amfitrion desavârsit, curtenitor cu colegele, camaraderesc cu mine, regalându‑ne pe toti cu bauturi scumpe si cu bunatati pe care le comandase la un restaurant de lux de pe rue Rivoli. Vorbea mai mult el, când pe frantuzeste, când pe româneste, povestind ba un film, ba un roman pe care tocmai îl citise, ba o amintire din numeroasele sale calatorii... Cred ca încântarea pe care o vedeam în ochii celor trei fete se putea citi în propriile mele priviri! Vizita pe care mi‑a facut‑o în garsoniera mea din Résidence universitaire „Cîteaux” a avut un scop culinaro-didactic, Tod cerându‑mi sa îl învat cum se prepara sarmalele cu mamaliguta. Cuviosul obiectiv era cât pe‑aci sa ramâna neîndeplinit, caci principalele ingrediente erau pentru mine de negasit. Daca, la rigoare, asa-numita farine de maïs ar fi putut sa fie acceptata pe post de malai, de umilele foi de varza murata nu auzise nimeni pe unde întrebasem, singura ipostaza cunoscuta era numita choucroute, un fel de varza murata, dar taiata fideluta! Tod m‑a scos din încurcatura, sugerându‑mi sa mergem sa cautam pe la vreun magazin cu specific balcanic. Mi-am adus imediat aminte ca în piata Aligre, la doi pasi de mine, observasem cândva un magazin cu un butoias de muraturi la usa. În câteva minute am ajuns în fata pravaliei tinute de un sârb, de la care am cumparat imediat o minunata varza murata, dolofana si aurie, care m‑a ajutat sa ies la liman. Din necrologul publicat la moartea sa de unul dintre prietenii sai, aflam ca în 2009 Ted Hartman se stabilie la Londra, devenind, pe baza câtorva articole stiintifice foarte bine primite, membru al unei prestigioase asociatii de antropologie (Royal Anthropological Institute). Între contributiile stiintifice publicate în anuarul acestui institut remarcam doua studii despre mentalitatea muncitorilor români emigrati în Spania, originari din sud‑vestul Transilvaniei. A primit si un premiu literar pentru textul-parodie intitulat Dear Dear Leader, conceput ca o serie de scrisori imaginare ale unui student catre dictatorul nord‑coreean Kim Jong-il. Nu am regretat niciodata mai mult ca acum incapacitatea mea de a întretine contacte periodice, fie si formale, cu oameni pe care i‑am cunoscut si care m‑au onorat cu prietenia lor. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
