Nu avem o relatie bogata, articulata, plina cu felul nostru de a fi. Suntem profesori sau studenti asteptând cel mai mic prilej sa nu mai fim. De exemplu, sa cada internetul. Stim ce trebuie sa facem, dar asteptam sa vina normalitatea sa trecem la treaba. La scoala, viata virtuala a devenit principala tema de discutie. Toti se plâng: profesorii, pentru ca s-au saturat sa învete la ce folosesc toate butoanele calculatorului, cum se regleaza camera si de ce nu functioneaza microfonul; studentii si elevii, pentru ca a disparut ca prin minune frumusetea interactiunii „cu colegii si cu profesorii”, culoarea vietii studentesti, tigara si taifasul din pauza. Daca e nevoie de mai multa seriozitate si implicare academica, se organizeaza evenimente stiintifice în care se vorbeste complicat despre pericole, efecte si oportunitati. Concepte noi se ivesc pe „cerul gândirii”. În realitate însa toti se bucura în taina de aceasta situatie. Studentii si-au gasit deja alte ocupatii si intra la ore de pe telefoane sprijinite de cani cu cafea, în timp ce posesorii îsi vad de-ale lor. Profesorii se vaita ca nu pot sa transmita cum se cuvine cunostinte celor care îi asculta, dar se simt bine ca nu trebuie sa se mai deplaseze la cursuri, iar în timp ce vorbesc la un ecran întesat cu patratele pot sa supravegheze si tocanita de pe aragaz. Mai mult, nu mai trebuie sa îsi faca toaleta, sa se îmbrace frumos. Zilele de început, când din reflex ne puneam pantofii în picioare când intram la cursul online au trecut; acum am (re)descoperit cât de comozi sunt papucii de casa. Aceasta situatie, dublul limbaj în care vorbim despre orele virtuale are mai multe explicatii. Voi vorbi doar despre câteva. În primul rând, cred ca totul pleaca de la o relatie deficitara pe care deja o aveam, înainte de pandemie, cum se zice, cu realitatea. Era oarecum inconfortabil sa dam ochii unii cu altii, iar munca de profesor nu era tocmai comoda. E greu sa te pregatesti pentru curs, e aproape imposibil sa stai doua ore la catedra. Mai bine sa vorbesti cu un ecran, nutrind speranta vinovata, dar biruitoare, ca va cadea conexiunea sau curentul. Tocanita oricum se face. Studentii, la fel, nu se omorau cu prezenta nici când orele se desfasurau în clasa... si nu o vor face nici când „normalitatea” va staluci iarasi voios peste lume. De ochii lumii, spunem cu totii ca e greu; în realitate, pentru cei mai multi e bine asa. Alt motiv ar fi unul filosofic, ca sa zicem asa. Nu ne învata Noica sa cautam, sub maladiile spiritului, precaritati ale fiintei? Altfel spus (si sper ca marele filosof sa ma ierte pentru talmacirea imprudenta a ideii sale), de fiecare data când gândim strâmb sau facem vreo prostie, se întâmpla sa se strice ceva în întelesul fiintei. Si invers. De fapt, nu folosim cum se cuvine verbul „a fi”: ori ne lipseste un sens general al faptului de a fi, ori spunem ca ceva este fara sa îl vedem în individualitatea lui, ori nu stim cum este ceva, de vreme ca este. Limbajul dublu în care ne razboim cu viata virtuala tine, cred, de acest din urma caz. Nu avem o relatie bogata, articulata, plina cu felul nostru de a fi. Suntem profesori sau studenti asteptând cel mai mic prilej sa nu mai fim. De exemplu, sa cada internetul. Stim ce trebuie sa facem, dar asteptam sa vina normalitatea sa trecem la treaba. Dupa ce ne odihnim un pic, se întelege. În vechea normalitate, visam fara sa stim sa facem orele din bucatarie. Viata virtuala demonstreaza implacabil ca, de fapt, numai despre tocanita se poate spune ca este cu adevarat. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
