Teroarea autentica se cunoaste dupa maniera în care îi pici. Nota 4 pe linie reprezinta un act terorist primitiv, lipsit de rafinament. Eu evaluez numai pe o scara de la 0 la 1. Adica, în cataloagele mele, vei gasi note precum 0.12, 0.20, 0.37, 0.42, 0.63. În cazuri exceptionale, când mi se înmoaie si mie sufletul, pun câte un 0.95 sau – cu mâna tremurânda! – câte o nota de 1. M-a sunat, pe la mijlocul pandemiei, colegul meu de la Lingvistica Istorica, Jenica Bembel. Parea usor consternat. „Am citit, amice,” – si-a început el speech-ul insinuant – „textul tau despre Maimuzzolini. Ma mir sincer ca îi acorzi onoarea de (asa-zis) terorist acelui maimutoi de la Italiana, care, apropo, a luat-o razna de tot, papa sedative cu lingurita. Pai un astfel de specimen produce, în viziunea ta, teroare? Ma simt jignit. Eu sunt, prin excelenta, teroristul Facultatii, si nu de ieri, de azi. Am deja state vechi în domeniu, ma pomenesc, cu groaza, generatii întregi de studenti. Mare surpriza pentru mine sa descopar ca ai asemenea carente informationale! Am fundamentat chiar un sistem al terorii universitare, valabil de decenii întregi. Daca s-ar scrie manuale despre profesoratul terorist, eu ar trebui sa figurez acolo printre exemplele cele mai importante si sofisticate. Ar fi corect sa mi se breveteze metoda. Metoda Bembel. Pe lânga faptul ca suna fantastic, ea este, cum precizam, înca operationala. Da, astazi, în epoca progresismului virulent, care, sustii tu, l-ar fi îngropat pe Maimuzzolini. Nu l-a îngropat progresismul, ci propria lui prostie. Amatorismul sau grotesc... Dar aceasta-i alta poveste! Asculta-ma cu atentie si scrie apoi un articol adevarat despre ce înseamna terorare în spatiul academic, despre modul impecabil de functionare a metodei Bembel!” Am tacut înfiorat, iar Jenica a continuat cu aplomb: „Afirm, de la bun început, ca tipetele si gestica dictatoriala nu au ce cauta în exercitiul terorii. Ele sunt pentru diletanti – pentru mussolini si maimuzzolini. Linistea, mutenia, nemiscarea, împietrirea, facies-ul glacial, întepenit, ale teroristului genuin constituie sursa groazei celuilalt, în cazul nostru a studentului filolog. De aceea, eu tac foarte mult în relatia cu învataceii mei. Si la curs, unde, chipurile, ar trebui sa turui ca o moara stricata, pastrez, diabolic, tacerea. Ma uit prelung de jur împrejur, studiez, aparent pierdut, detalii din amfiteatru. Ma opresc, din când în când, asupra câte unei fizionomii terifiate din banca si o analizez minutios, fara ca mutra mea sa exprime vreun sentiment. Efectul e instantaneu. Obtin o liniste de mormânt într-o sala doldora de oameni. Se cedeaza, fie psihic, fie fizic. Unii ies brusc din încapere. Ulterior, îi auzi decompensându-se pe coridoare în istericale de balamuc. De astia scapam imediat. Se retrag a doua zi de la Facultate. Altii se prabusesc – exsanguinati de teroarea linistii – direct pe podea. Nimeni nu îndrazneste, desigur, sa se miste pentru a le acorda primul ajutor. Zac, pe jos, pâna la terminarea orei. Si ei pleaca din Facultate, dupa o vreme, pe motive medicale. În ciuda mirosurilor de secretii corporale, cu care se umple amfiteatrul, satisfactia mea e, în acele clipe, imensa.” L-am auzit, o clipa, pe Bembel plescaind fericit în telefon. A revenit cu entuziasm: „Este o experienta singulara sa observ cum reusesc sa decimez adunari uriase de ipochimeni doar cu puterea mintii, fara sa scot macar un sunet. Sa nu crezi însa ca segmentul care supravietuieste, târâs-grapis, momentului predarii are viata lunga mai târziu! Nicidecum! Vine iute intervalul examinarii. Stiu, pe acest palier, multi profesori se dau mari ca ar fi teroristi. Pica studenti pe banda rulanta si au senzatia ca intra în galeria marilor sadici educationali. Eroare! Teroarea autentica se cunoaste dupa maniera în care îi pici. Nota 4 pe linie reprezinta un act terorist primitiv, lipsit de rafinament. Eu evaluez numai pe o scara de la 0 la 1. Adica, în cataloagele mele, vei gasi note precum 0.12, 0.20, 0.37, 0.42, 0.63. În cazuri exceptionale, când mi se înmoaie si mie sufletul, pun câte un 0.95 sau – cu mâna tremurânda! – câte o nota de 1. Evident, nu le mai arde nici astora sa faca purici prin Facultate si o sterg în pas alergator. Totusi, as constata ca nucleul metodei Bembel este interjectia îhî. La examene (care, din motive lesne de înteles, la mine sunt, în exclusivitate, orale), când n-am încotro si trebuie sa îngaim ceva, nu rostesc decât vocabula îhî. Intimidat de fata mea (la fel de împietrita ca la curs) si de îhî-ul sugrumat, examinatul habar n-are cum va fi apreciat. Îsi pierde busola si începe sa delireze.” „Nota 0.15 i se pare atunci eliberarea din supliciu!” a strigat Jenica râzând. „S-au mai ivit curajosi uneori care m-au abordat în particular, încercând comunicarea cu mine. Îhî-ul si privirea pierduta m-au fortificat si în asemenea cazuri. Ma uitam pe deasupra lor, de parca as fi vazut navete spatiale apropiindu-se, si mârâiam îhî. Cei care nu ameteau de la rotirea ochilor mei prin aer, cu siguranta se dezechilibrau emotional la raspunsurile monosilabice... Din pacate, a venit pandemia si nu mai reusesc sa gestionez metoda Bembel în regim online. Pe ecran nu-i pot hipnotiza. Nu stiu cum sa procedez. Ai vreo sugestie?” Am privit în tavan, cu telefonul în mâna, si am chitcait: „Îhî!” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
