Universitatea constituie loc al reflectiei produse de capul limpede. Universitatea nu trebuie sa fie locul patimei, ci al calmului, al prezumtiei ca adevarurile nu pot fi absolute, ci conjecturale, adica supuse permanentei verificari, cum ar spune Karl Popper. Ea constituie nu un spatiu al bigotismului, ci al tolerantei, nu al comandamentelor, ci al spiritului critic, nu al spaimelor irationale, ci al prudentei si al optimismului moderat. Universitarul si Universitatea nu pot pretinde statutul de detinator ultim al adevarului. Prima institutie civilizatoare a României Acum aproape doua secole, accesul la civilizatie, produsul exclusiv al lumii occidentale la acea vreme, constituia o veritabila aventura. Spre exemplu, Mihail Kogalniceanu, unul dintre întemeietorii României moderne, s-a vazut nevoit sa mearga în Franta cu caruta, harabaua si diligenta. Doar pâna la Viena i-au fost necesare… trei saptamâni. Însa nu avea de ales: în Moldova natala nu existau institutii moderne de învatamânt, nici macar licee. Prima tentativa de a crea una, Academia Mihaileana, va avea loc ceva mai târziu, cu efecte destul de modeste, sub forma unui soi de universitate populara. La drept vorbind, nu exista nici macar un kilometru de drum pietruit. În Iasi, capitala micutului stat, strazile principale erau acoperite cu scânduri de stejar; în mahalale, ploia transforma mersul pe ulita într-un cosmar. Calea ferata, inventata cu un deceniu înainte de plecarea viitorului prim-ministru în Franta, era înca un miraj pentru locuitorii Principatelor Române, desi avea sa ajunga în Banat, atunci, sub ocupatie austriaca, la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1859, anul unirii Moldovei si Valahiei, în tânara Românie nu existau nici macar urme de drum pietruit, de cale ferata sau de educatie moderna. Însa Kogalniceanu, aidoma multor tineri scoliti în Occident, s-a întors acasa cu dorinta de a europeniza patria, dupa propriile confesiuni. El, scolitul la Lunéville si, apoi, la Berlin, unde i-a întâlnit pe Savigny si Alexander von Humboldt, a fost cel care l-a convins pe domnitorul Cuza ca ideile civilizatrice pot fi însamântate si pot da roade în România prin intermediul unei educatii avansate, transmisibila doar printr-o institutie moderna de învatamânt. Astfel a aparut prima universitate veritabila pe tarâm românesc, cea dintâi institutie cu adevarat civilizatoare a României, Universitatea din Iasi sau, am putea spune fara pericolul de a ne însela, Universitatea lui Cuza. Asadar, nu-i de mirare ca M. Kogalniceanu, un liberal cu viziuni moderate, l-a convins pe domnitor de faptul ca Ion Strat, seful sau de cabinet, la Interne, un tânar scolit în Germania, un intelectual liberal cu propensiuni conservatoare, merita, la doar douazeci si patru de ani, sa se ocupe de destinul primului lacas cu adevarat civilizator, modernizator al tinerii Românii. Lui Strat i-a urmat Titu Maiorescu, primul rector cu acte în regula, un conservator cu simpatii liberale, scolit la Viena, Paris si Berlin, unde obtinuse un doctorat magna cum laude. Maiorescu, desi autorul celebrei teorii a formelor fara fond, în care critica importul fara discernamânt al conceptiilor occidentale, ramâne, totusi, un intelectual convins de necesitatea stringenta de a urma conceptiile fundamentale ale lumii vestice, precum constitutionalismul liberal, separarea puterilor sau ceea ce el denumeste self-government, având, în realitate, obiectii legate de viteza adoptarii lor si nu de valentele lor intrinseci. Toti, dar absolut toti creatorii primei institutii cu adevarat civilizatoare a României, erau poligloti si conectati în mod direct la cultura europeana. Toti detestau Orientul, otoman sau rusesc, care, „cu bratul sau de fier, ne înadusa… apara abuzurile si contesta driturile noastre” (Kogalniceanu). Din pacate, evolutia Universitatii lui Cuza nu a stat întotdeauna sub semnul exclusiv al ideilor civilizatrice ale parintilor ei fondatori, aparatori (uneori, ezitanti) ai democratiei, constitutionalismului, libertatii, sub imboldul modernizarii, mai precis, ca principal mijloc de europenizare a tarii. La drept vorbind, parintele ei spiritual, Al. I. Cuza, nu a fost chiar un înger din aceasta perspectiva, cu toate ca postura lui de distrugator al castelor si privilegiilor, dupa cum îl considera Bolintineanu, îl plaseaza, indiscutabil, în categoria modernizatorilor, reformatorilor României. De-a lungul timpului, Universitatea lui Cuza a fost nevoita sa lupte cu ideile radicale ale socialismului rus, care îsi gasisera adepti printre studenti si profesori la sfârsitul secolului al XIX-lea, cu aberatiile legionare ale perioadei interbelice, cu politica oficiala a Partidului Comunist din a doua jumatate a secolului al XX-lea, cu precizarea ca rectorii ei de atunci au fost oameni de carte, nu simpli politruci aserviti. Ea si-a reluat traseul catre lumea civilizata dupa 1990, desi, astazi, statutul initial de vehicul al europenizarii, deci, al civilizarii României, pare sa fie pus sub semnul îndoielii de unii dintre conducatorii ei vremelnici, tentati mai curând de lumina înnegurata a stepelor estice, decât de lumina autentica a civilizatiei occidentale. Asadar, cum ne raportam sau ar trebui sa ne raportam, astazi, noi, profesorii, descendentii privilegiati ai lui Kogalniceanu, Strat si Maiorescu, truditori ai amfiteatrelor, îngerii luminatori (V. Voiculescu), la Universitatea lui Cuza si la destinul ei? Ce întelegem noi prin ideea de universitate sau ce ar trebui sa fie Universitatea noastra? Universitatea este si trebuie sa fie un rai al cartilor si al ideilor, un loc de transmitere a culturii, cunoasterii si civilizatiei. Deloc întâmplator, universitatea veritabila, prefigurata în Gradina lui Akademos, acolo unde Platon si-a deschis scoala filosofica, a aparut în Occident, ca mijloc de neînlocuit al iluminarii, al luptei împotriva barbariei, a tribalismului, a cavernelor primitivismului, ca modalitate de a iesi din întuneric. În Republica lui Platon, exista o scena foarte interesanta, a carei interpretare, mai curând, în nota personala, ne-ar putea ajuta sa întelegem logica iluminarii, a cunoasterii, în ultima instanta, a universitatii. Într-o pestera, mai multi oameni stau înlantuiti si cu fata îndreptata spre unul dintre pereti, fara sa poata vedea lumina binefacatoare a soarelui. În spatele lor, arde un foc, a carui lumina proiecteaza umbrele unor statui în miscare pe peretele din fata înlantuitilor. În absenta focului, cei scufundati în pestera n-ar fi în stare sa stie ceva despre locul în care se afla, despre ceea ce li se întâmpla. Doar lumina lui îi scoate din ignoranta, le permite sa se lepede de lanturi si sa iasa la suprafata. Focul cunoasterii ne scoate din bezna ignorantei, din lumea cavernelor. Or, nu exista o faclie mai buna a cunoasterii, asadar, de iesire din obscuritatea desavârsita a cavernei, la lumina blânda si vitala a civilizatiei, din incultura barbara a adâncurilor, la cultura rodnica de la suprafata lumii, decât focul cunoasterii transmis de Universitate si instrumentul ei esential, cartea. Universitatea reprezinta o treapta a drumului anevoios dinspre întuneric spre lumina, nu singura, dar, în mod evident, cea mai importanta. De ce saltul se face prin universitate si carti? Deoarece cartile contin cunoastere acumulata, stocata, deci, întelepciune, conceptii, idei, teorii, în esenta, cultura. Evident, cartile nu reprezinta singurele depozitare ale cunoasterii, însa, cu siguranta, sunt cele mai importante. Daca, prin absurd, umanitatea si-ar distruge bibliotecile (cartile), ar aneantiza raiul acestora (universitatile), n-ar dura mai mult de câtiva ani pâna când lumea ar plonja, din nou, în ignoranta si primitivism, în „civilizatia” grotei. O lume a cartilor incendiate ar însemna o revenire la începuturile istoriei. Unde s-ar fi aflat astazi umanitatea daca Biblioteca din Alexandria ar fi scapat de furia focului sau a barbarilor? Într-una din poeziile sale, L. Blaga scria: „o boala învinsa ti se pare orice carte”. Or, ce boala ar putea fi mai periculoasa pentru umanitate decât ignoranta, necunoasterea, primitivismul, barbarismul, tribalismul, „necivilizatia” sau anti-civilizatia? Pentru ca în ea se afla cunoastere sedimentata, experienta acumulata si transmisa mai departe, reflectie, creativitate, uneori, geniu, cartea constituie cel mai important tezaur al umanitatii, în care se regasesc eforturile sisifice de întelegere a lumii depuse de strabunii nostri, concretizate în cunoastere, deci, infirmitate intelectuala învinsa. Universitatea, aidoma raiului, este lacasul luminii. Universitatea constituie loc al reflectiei produse de capul limpede. Universitatea nu trebuie sa fie locul patimei, ci al calmului, al prezumtiei ca adevarurile nu pot fi absolute, ci conjecturale, adica supuse permanentei verificari, cum ar spune Karl Popper. Ea constituie nu un spatiu al bigotismului, ci al tolerantei, nu al comandamentelor, ci al spiritului critic, nu al spaimelor irationale, ci al prudentei si al optimismului moderat. Universitarul si Universitatea nu pot pretinde statutul de detinator ultim al adevarului. Czeslaw Milosz, cu o modestie emblematica pentru orice intelectual veritabil, spunea cândva ca „Nu-s si nu vreau sa fiu posesor de adevar/ Mi-e potrivita ruta marginaselor erezii”. Acest lucru nu înseamna relativizarea adevarului, bagatelizarea lui, ci acceptarea umila a faptului ca inclusiv cei mai destepti – iar universitatea este un spatiul al desteptilor, desi nu singurul – se pot însela. Socrate a ramas emblematica figura a înteleptului, deoarece punea mereu întrebari altora pentru a învata câte ceva. Universitatea nu este si nu trebuie sa fie un regat al „aburelii savante”, al vorbelor zanganitoare si desarte, dupa cum le numeste Faust al lui Goethe, al progresismelor epatante, al vanitatii intelectuale, al exclusivismului intelectual. Universitatea nu este si nu trebuie sa fie un spatiu al raspunsurilor definitive, al adevarurilor congelate, ci unul care cultiva libertatea, pluralismul opiniilor, curiozitatea fara margini (Dawkins), care îi determina pe studenti sa-si puna si sa puna întrebari profesorilor si lumii în care traiesc. Freud îsi încheie una dintre carti (Totem si tabu) cu o propozitie extrem de interesanta: „la început a fost actiunea”. Însa, completam noi, cu deferenta cuvenita marelui savant, ca actiunii i-a urmat reflectia, ca aceasta constituie o achizitie a civilizatiei, a trecerii timpului. Universitatea, unul dintre principalele vehicule ale civilizatiei, poate, cel mai important, este, prin excelenta, un loc al reflectiei, nu al actiunii. Grecii au inventat piata publica pentru a actiona, pentru înfruntarea directa. Ulterior, pe masura impunerii civilizatiei, inclusiv activismul politic si-a mutat locul de manifestare din agora în parlament; oamenii au renuntat la preponderenta actiunii (adesea, impulsive) în favoarea gândirii, reflectiei cumpanite. Asadar, între activismul politicsi ideea de universitate exista o stricta incongruenta. Ce poate fi mai nociv pentru lumea universitara decât un rector, inclusiv unul autosuspendat, participând la comitetul executiv al unui partid politic sau dând interviuri ca ministru din biroul rectoral? În universitate, politica este predata, analizata, dezbatuta, înteleasa, nu si facuta. Desi nu-i pe de-a-ntregul gresit, a spune ca te înscrii la universitate ca sa te specializezi strict vine în contradictie cu ideea de universitate însasi. Cuvântul latin universitas desemneaza exact opusul, mai precis, „întregul, totalitatea, universul”, adica, o lume complexa, eterogena, diversa, multicolora. Oricât ar parea de straniu, universitatea nu te învata o meserie, în sensul ca în amfiteatre înveti sa faci covrigi, pantaloni sau bocanci. Scoala profesionala, adica, o entitate educationala cu obiective înguste, limitate se ocupa de asa ceva. Universitatea transmite cultura în sens larg (fizica, istorica, psihologica, filologica, filosofica, economica, juridica etc.), nu cunostintele necesare obtinerii unei omlete. Pentru a dobândi astfel de „competente specifice”, exista UCECOM-ul, scolile de arte si meserii, institutia uceniciei, a învatatului la locul de munca, „în productie”. La universitate, nu poti învata simultan filosofia kantiana si secretele bucatariei moldovenesti. La universitate, înveti metafizica moravurilor (Kant), nu metafizica brânzei cu smântâna! În sens larg, Universitatea constituie, poate, cel mai potrivit spatiu al „dezvoltarii depline si armonioase a capacitatilor umane”, asa cum denumeste Humboldt, inspirat de Condorcet, procesul auto-dezvoltarii personale. Or, nu te poti auto-dezvolta deplin si armonios specializându-te în fabricarea sarmalutelor. Nimic nu vine mai contondent în contradictie cu ideea de universitate decât cea de specializare, de îngustime, de limitare, de abordare unilaterala. Exista cultura juridica, economica etc., dar nu exista o cultura a iahniei, dupa cum nu exista o cultura a inflatiei, a atomului sau a contractului. Prin urmare, un specialist în obtinerea iahniei poate fi un veritabil barbar, un nou barbar, dupa cum îl denumeste Ortega y Gasset, sau un cretin educat, dupa cum îl taxeaza Nietzsche, daca el nu detine altceva decât cunostintele strict profesionale, necesare obtinerii sus-pomenitului preparat culinar. Acest om este un in-cult, adica, un ins lipsit de cultura în adevaratul sens al cuvântului, desi ar putea fi cel mai iscusit bucatar din lume. Or, Universitatea nu produce bucatari sau cizmari, ci intelectuali, a caror pregatire fundamentala trebuie sa fie esentialmente „larga” si teoretica, în sens cultural, adica, mozaicat. Nu-mi imaginez un veritabil economist fara notiuni elementare de istorie, drept, literatura si istoria mentalitatilor. Economistul nu se rezuma exclusiv la calcule de tip contabil, ci se straduieste sa înteleaga, înainte de toate, rationalitatea si motivatiile deciziilor omenesti, le vede ca exprimând preferinta pentru anumite valori si abia apoi le priveste sub raport cost-beneficiu. Nu-mi imaginez un veritabil jurist fara cunoasterea unei limbi straine, care îi deschide spatiul occidental (limba de lemn nu e este o limba straina, ci provine din sistemele totalitare, ne arata Françoise Thom), si fara o viata pusa în slujba valorilor morale (mai cu seama, a dreptatii si a libertatii). Fara îndoiala, Universitatea confera cuiva posibilitatea de a deveni specialist într-un domeniu (bunaoara, în latina sau greaca veche), însa problema apare atunci când respectivul stie doar gramatica latina sau greaca, fara sa fi auzit, spre exemplu, de cultura vechii lumi elenice. Dar poti cunoaste cu adevarat o limba fara cultura si civilizatia poporului care a vorbit-o? Practica, atât de idolatrizata de criticii Universitatii ca loc al cunoasterii, poate fi asezata doar pe un fundament teoretic solid si cu deschidere universalista. Consider ca este o exagerare sa sustinem idei de genul universitatii antreprenoriale, în care doctoranzii, adica, cei ce au ales calea reflectiei aprofundate, sunt învatati sa faca preponderent ceea ce constituie esenta functiei antreprenoriale (actiunea, „practica”). Ce consecinte practice imediate, vizibile pot exista ca urmare a parcurgerii Criticii ratiunii pure sau, chiar, a Criticii ratiunii practice? Or, daca nu înveti filosofie în amfiteatre, unde a-i putea s-o faci? Universitatea este locul învatarii de dragul cunoasterii însasi, iar societatea civilizata trebuie sa înteleaga faptul ca atitudinea pragmatica este legitima doar în anumite limite si ca, în templul cunoasterii denumit Universitate, trebuie sa ne permitem acest „lux” al cunoasterii înainte de actiune, daca dorim sa ne diferentiem definitiv de lumea barbara, ghidata doar de teluri impulsive, imediate, concrete si eminamente mundane. Universitatea din Iasi a avut privilegiul de fi fondata de oameni cu o cultura vestica si cu o viata dusa, cel putin la nivel intentiilor, în lumina valorilor occidentale. Dornici sa modernizeze tânara Românie, Cuza, Kogalniceanu, Strat si Maiorescu tânjeau, cu grade diferite de ardoare, spre lumina binefacatoare a civilizatiei europene, desi, folosind o astfel de sintagma – civilizatie europeana – comitem, cel putin cu referire la acele vremuri, un pleonasm în adevaratul sens al cuvântului. Acesta constituie veritabilul fundament al Universitatii lui Cuza, acela de vehicul al modernizarii prudente, al europenizarii cu discernamânt, al civilizarii. Împotriva diferitelor circumstante istorice, nu întotdeauna faste, aceasta este traditia care i-a fost coloana vertebrala. Schimbarea, inevitabila pentru a sincroniza lumea amfiteatrelor cu dinamica societatii, trebuie sa tina cont de faptul ca, fara cap luminat si fara coloana vertebrala ferma, orice organism se prabuseste si devine o masa diforma, inerta. (Va urma) Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
