Virtutea didactica se obtine totusi numai prin forta exemplului si, ca atare, histrionismul ramâne o componenta fundamentala a profesoratului. Doxa sugereaza, concomitent, sofisticare si enigma. Explicitarea ei descrie, prin urmare, un proces initiatic, unde maestrul are porniri si abilitati de saman. Revin frecvent la cartea exceptionala a lui George Steiner, Lessons of the Masters, tradusa, la noi, de profesorul clujean Virgil Stanciu, drept Maestri si discipoli. Este probabil volumul cel mai bun pe care-l cunosc despre arta profesoratului. Autorul urmareste dezvoltarea acestei vocatii în diverse etape din evolutia omenirii si în diverse arii geografice, de la Grecia antica, la Germania si Franta modernitatii, din China veche sau din civilizatia iudaica biblica pîna în America. Scopul lui Steiner este definirea actului didactic, a acelui inefabil exercitiu uman, valabil în orice epoca si în orice univers etnic, ce împarte lumea în maestri si discipoli. Predarea autentica implica un gest de transcendere si, de aceea, ramâne o imitatio Dei. Simultan însa, „lectia” trebuie considerata si o exercitare a relatiilor de putere: „Maestrul poseda forta psihologica, sociala si fizica. El poate sa rasplateasca si sa pedepseasca, sa excluda si sa promoveze. Autoritatea sa e institutionala sau charismatica, ori de ambele feluri. Ea este întarita prin promisiuni sau amenintari. Cunostintele sunt forme de putere.” Virtutea didactica se obtine totusi numai prin forta exemplului si, ca atare, histrionismul ramâne o componenta fundamentala a profesoratului. Doxa sugereaza, concomitent, sofisticare si enigma. Explicitarea ei descrie, prin urmare, un proces initiatic, unde maestrul are porniri si abilitati de saman. Indubitabil, profesorul reuseste sa supuna si sa mesmerizeze. Unicitatea lui reprezinta, în fond, premisa predarii, acea legitimitate absoluta, din unghiul careia maestrul devine cel ce învata (pe altii) si nu cel ce trebuie sa învete (de la altii), postura secunda fiind rezervata, neconditionat, discipolului. Exemplele istorice si culturale oferite de Steiner alcatuiesc un veritabil „film” (diacronic) al predarii, populat cu personaje când misterioase si oculte, când exotice si imprevizibile. Începutul se încheaga în ceea ce autorul denumeste „naratiunile hagiografice” despre Empedocle si Pitagora. Influenta acestor doi guru ai antichitatii a fost covârsitoare, ducând la crearea unor scoli de cosmografie, filozofie si matematica, prelungite - prin filiatii simbolice - pâna în zilele noastre. Ambii maestri însa cunosc deteriorarea propriei autoritati, sfârsind tragic. Empedocle, „distrus de ura castei preotesti” ori, în alte variante, amenintat de o gloata rasculata (împotriva tiraniei /?/ lui), se arunca în vulcanul Etna (motiv literar si psihanalitic pentru o întreaga galerie de autori, de la Matthew Arnold, poetul victorian, pâna la Gaston Bachelard, filozoful modern). Pitagora, creatorul unei adevarate „masonerii” cunoscute sub numele de etaireia, moare prin autoînfometare (ca protest îndreptat împotriva acelorasi contemporani/discipoli revoltati). Autoritatea maestrului - desi frizeaza sublimul într-o faza initiala - coboara treptat catre disolutie. Identitatea discipolului (în expansiune) constituie cauza majora a acestei discontinuitati. Povestea cea mai impresionanta din volum - brodata pe amintita ruptura dintre maestru si discipol - e cea a relatiei lui Edmund Husserl (profesorul) cu Martin Heidegger (învatacelul). Cu treizeci de ani mai tânar decât Husserl, Heidegger îi devine asistent în 1919, an când soseste la Universitatea din Freiburg. Profesorul (care pierduse un fiu în Primul Razboi Mondial) este încântat de tânarul discipol pe care nu ezita sa-l impuna în ierarhia universitara freiburgheza. Heidegger învata enorm, în primii ani, de la maestru, sprijinindu-si activitatea academica, preponderent, pe cercetarea husserliana. Totusi, mai curând inexplicabil (dupa cum admite George Steiner), Heidegger începe sa respinga autoritatea profesorului (mai întâi, în intimitate, în scrisori catre prietenul sau Karl Jaspers, apoi tot mai deschis, în cursuri universitare), mergând spre un dezacord radical cu maestrul. Odata cu pensionarea lui Husserl (în 1927), Heidegger nu mai simte presiunea vreunei cenzuri emotionale si critica vehement opera profesorului. Mai mult, pe fondul preluarii puterii de catre nazisti, tânarul filozof (simpatizant al Führer-ului), noul Magnificus-Rector, îsi marginalizeza complet „binefacatorul sleit si dispretuit”, de origine evreiasca, interzicându-i pâna si accesul la Biblioteca Universitara. La moartea lui Husserl, în 1938, Heidegger pretinde ca e „bolnav la pat”. Investigatiile lui Steiner nu ocolesc aceste nuante stranii si, pâna la un punct, nedefinibile ale relatiei profesor-elev. Autorul are capacitatea de a sintetiza o cantitate imensa de informatie istorica si culturala, precum si pe aceea de a formula judecati de valoare. Se dovedeste el însusi un maestru apt de lectii revelatoare pentru orice timp si orice colectivitate. Pentru timpul nostru, as cita, una dintre învataturile lui: „O societate precum cea a profitului nelimitat, care nu-si onoreaza dacalii, este una slabita.” À bon entendeur, salut. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
