Nu stiu de unde vine acest nume pe care-l poarta doi prieteni, gânditori de anvergura, care mi-au modelat perspectiva asupra istoriei intelectuale: Sorin Antohi si Sorin Alexandrescu. Cum ambii au avut niste aniversari frumoase saptamâna trecuta ma gândesc sa însotesc urarile la telefon si de câteva gânduri scrise la repezeala, mozaicat. Azi o scurta evocare despre primul, ca-i mai controversat. În urma cu aproape sase decenii, când m-am nascut, trebuia sa port numele de Sorin. Primul articol scris de mama mea, tânara studenta la ziaristica aflata în practica la „Flacara Iasului” a fost un exercitiu de imaginatie propus de Stefan Oprea, îndrumatorul ei de practica, plecând de la o poza cu un baietel simpatic si cam ghidus. Mama a luat nota maxima, iar mini-reportajul imaginar se învârtea în jurul unui personaj numit Sorinel. Când am aparut eu, un an mai târziu, redactia a cerut în cor, desigur, ca sa port acest nume. Cum însa aveam la Sibiu un var cu sapte ani mai mare pe care-l chema deja Sorin Cântec (cu ortografia corecta de pe actele restului familiei!) am fost botezat astfel încât numele sa fie apropiat, dar si sa am o onomastica ortodoxa de flotanta zi a Floriilor (ha, ha, vor spune putinii cunoscatori, cu doi parinti ziaristi la „Zori Noi” Suceava, cine îndraznea atunci sa se gândeasca la obscurantisme de-astea? Raspund: bunicul si bunica, veniti de la Valea Lupului, Iasi). Am facut acest lung ocol autobiografic pentru a spune ca, pe lânga faptul ca si astazi ma înteleg minunat cu varul meu de la Sibiu, acest prenume a avut o stranie influenta asupra evolutiei mele intelectuale gratie celor mentionati mai sus, care au însemnat pentru mine doua întâlniri mirabile. Evident ca pe Sorin Antohi l-am cunoscut primul. Când am intrat în facultate, în 1982, Sorin era redactorul sef al revistei „Dialog” a universitatii si deja eclipsase mediul universitar cu inteligenta, verva si stralucirea mintii sale. Alaturi de Dan Petrescu, Luca Pitu, George Pruteanu si Liviu Antonesei alcatuiau un redutabil grup intelectual de eseisti care-si formasera deja un nume în revistele culturale studentesti si în mediile înalt culturale underground din tara. Am evocat pe larg întâlnirea cu Sorin si cu toti membrii „Grupului eseului radical de la Iasi” (cum le-a spus într-o cronica Ioan Bogdan Lefter!) într-o confesiune despre atmosfera efervescenta intelectual din jurul revistei culturale a universitatii iesene: „Atunci când am ajuns eu la «Serile Dialog», care se tineau în barul «Ethos» al Casei Tineretului (Casa Studentilor de azi) - un spatiu subteran tapetat cu numere vechi din ziare frantuzesti si unde se putea bea un gin englezesc adevarat, echipa de la «Dialog», aflata sub conducerea tandemului Al. Calinescu - Sorin Antohi, era legendara. Nu numai pentru celebrul numar retras de pe piata (cel cu poza tabloului lui Dan Hatmanu în care Stefan cel Mare dadea noroc cu Ceausescu - tablou perfect lingusitor, dar unde efectul contrar a fost dat de titlul editorialului de sub poza, care se intitula «Exemplul presedintelui» ceea ce pe spaimosii si pudicii cenzori de la partid i-a speriat!), ci, mai ales, pentru echipa de colaboratori de elita care publicau în paginile revistei, din Iasi si din tara, între care câtiva cu drept de semnatura limitat sau ridicat în publicatiile oficiale si care-si strecurau textele în revistele studentesti. Am fost de fata atunci, în toamna lui 1982, la show-ul public dat de «Grupul din Iasi», de cronica literara delicios de acida citita de Dan Petrescu, de lectura exploziva, în canon, Luca Pitu - Sorin Antohi din celebrul manuscris «Brazde peste haturi» sau de incomparabilul one-man show facut de George Pruteanu cu «Divina Parodie». Stiam deci ce era «Dialog»-ul care doar atunci a eclipsat «Echinox»-ul clujean si, fireste, ma uitam cu jind la lumea intelectuala si ludica pe care aceasta echipa o întruchipa într-un timp al apasarii ideologice, al prostiei si inculturii generalizate.” Dupa destructurarea acestui grup de catre Securitate în 1983, ca urmare a interceptarii scrisorii lui Dan Petrescu catre cumnatul sau transfug Ioan Petru Culianu, am ajuns si eu, pe urmele lui Sorin, în redactia revistei unde ma cruceam, scotând spalturile din tipografie, de fitilele subtile din textele împanate cu citate în franceza si cu trimiteri „pour les connaisseurs” semnate de el sau de Luca Pitu (Dan Petrescu având deja interdictie de publicare!). Era o încercare timida si, trebuie spus, marginala, de a întretine spiritul critic, raceala comparatista si rafinamentul ludic într-o lume populata cu toape inculte si colaborationisti agramati care dominau atmosfera universitara si culturala a timpului, cu rarisime exceptii. A fost, pentru mine o de neuitat lectie despre virtutile studiului serios si despre puterea binefacatoare a dialogului. Daca ar fi sa-l punem pe Sorin Antohi sub o eticheta reductionista care sa dea seama de un parcurs uman si intelectual de exceptie atunci, desigur, ca ar trebui sa-l plasam sub semnul dialogului. „Dialogul este o stare de gratie - scriam în prezentarea cartii sale de convorbiri cu Jean-Jacques Askenasy. Nu e doar un schimb superficial si, de regula, ipocrit de vorbe ca în conversatiile zilnice, nici chestionarul tehnic al sociologului si, fireste, e departe de rutina provocatoare si lapidara a jurnalistului. Pentru dialog e nevoie de compatibilitate intelectuala si buna crestere, de atentie si tacere, de argumente si empatie. De asta e rar, iar cartile de entretiens avec… care pleaca de la radacinile socratice ale cunoasterii si au configuratia exemplara a celebrelor convorbiri ale lui Eckermann cu Goethe sunt mult mai mult decât transcrierile mecanice ale unor raspunsuri facute de un intervievator impasibil si sterp, interesat, de cele mai multe ori, sa vampirizeze simbolic faima sau inteligenta celui intervievat. Aceste carti ofera spectacolul schimbului de idei, de la egal la egal, al unor analize si reflectii, uneori polemice, dar întotdeauna interesante, care transgreseaza simpla curiozitate biografica sau bibliografica pe care interviurile obisnuite o prezinta. Citindu-le, ai senzatia frisonanta ca asisti la un turnir intelectual plasat fiind pe locurile de favoare ale tribunei si, cel putin pentru mine, astfel de carti ma incita si îmi dau de gândit, de unde, desigur, si nerabdarea de a le citi. Sorin Antohi, una dintre mintile stralucite ale intelectualitatii contemporane, a deschis, de mai bine de doua decenii, aceasta linie de abordare a dezbaterilor intelectuale si a descoperirii genealogiilor academice si ontologice ale unora dintre magistrii si prietenii sai, pe care i-a adus în fata publicului educat din România facându-i sa lumineze si sa nuanteze parcursul lor biografic si intelectual. Pe rând, Adrian Marino, Mihai Sora, Alexandru Zub, Virgil Nemoianu, Cioran sau Moshe Idel au fost protagonistii acestor dialoguri expresive în volume cu un minunat efect informativ si formativ, dar care contineau si o subtila pedagogie a ritualului dialogului între egali, consistent cultural, elegant si politicos, cu o nesmintita tinta polemica fata de harmalaia asurzitoare a discursurilor egocentrice, autiste si surde care ne înconjoara, cu atât mai mult cu cât, pe retelele de socializare, ciorovaiala vesela de obor face legea.” Fata de aceasta lege a imposturii gurese si moralizatoare care hipertrofiaza greseli omenesti asumate si pentru care, în mod cu totul singular, Sorin s-a retras de pe scena publica ca penitenta, am simtit nevoia sa îl evoc cu recunostinta si simpatie aici, desi sunt înca atât de multe de spus despre activitatea lui. Cum ar fi: anii fructuosi de la Ann Arbor University (care l-au facut sa amâne sustinerea buclucasei teze de doctorat cu Alain Besançon), exceptionala activitate de la Central European University, Budapesta cu de neegalatul proiect istoriografic Past Incorporated sau atât de necesara serie de dialoguri puse sub semnul „Idei în Agora” de la Casa Filipescu-Cesianu a Muzeului Municipiului Bucuresti unde a avut, are si va avea interlocutori de prim rang din tara si strainatate. Pe scurt, „Long live Rock'n'Roll”, Sorin! P.S. Da, stiu ca îi las flamânzi pe marii moralisti ai neamului, cei pe care Philippe Muray îi numea „les professeurs de vertu rétrospective et anhistorique” ca nu amintesc despre cabala deconspirarilor selective careia i-a cazut victima nu „Manole” de la BNR sau „Mache” de la BOR, ci un amarât de elev de liceu, minor, santajat de securisti sub privirile impasibile ale directorului marelui Liceu Internat. Dupa ce s-a reabilitat în instanta, va scrie Sorin o carte pe tema asta. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
