În redactie era mai întâi o sala lunga plina de pupitre, cu podelele de lemn zdrentuite, probabil de la învatamântul politic de pe vremuri (nu erau zdrentuite de la lectiile politice, as fi vrut eu, ci de la pupitre). Noi foloseam pupitrele doar ca sa discutam cu vreun cititor al revistei, când aveam de citit sau de corectat vreun material sau când aveam un schimb de intimitati sau palavre cu cineva din redactie, din familie, cu vreo gagica, cu vreun idiot de cititor sau dracu mai stie cu cine. Dupa aceasta sala, pe o latura, erau trei sau patru încaperi, nu mai stiu, cu secretariatul, o salita mai mare pentru redactori, cu tot felul de lucruri inutile atârnate pe pereti, un „progrom” de activitate, cum scrisese în fuga secretara, si o alta salita pentru cei de la contabilitate, niste tipi foarte seriosi. Nu o tin minte decât pe contabila-sefa venita sa-si bea cafeaua la prietena secretara si povestind a nu stiu câta oara despre o iubire destramata a unei colege sau despre un sot care cugeta prea mult cu cocoselul. Redactorul-sef statea în aceeasi încapere cu secretara, acolo era biroul lui. Acolo era si masina de scris, unica, secretara abia atunci învata sa bata la masina. Redactorii înca nu stiau sa dactilografieze. Eram în epoca „asa s-a calit otelul”. Si l-am „calit” destul de repede. E drept, mai întotdeauna dadeam cam târziu materialele la tipografie, tipografii în frunte cu Morosanu ne înjurau din cauza asta, dar tineau la noi, fiindca eram ziaristii noi, adevarati, nu epavele comuniste de la Flacara Iasului pe care nu voiau sa-i mai primeasca în tipografie. S-au perindat la început destul de multi redactori prin redactie. Unora nu le-a placut, altii nu au rezistat cu scrisul, caci, fara exagerare, pe atunci toti straluceam în ale scrisului (sau asa mi se parea mie atunci!?), altii, cei mai multi, au ocupat dupa aceea posturi în învatamântul superior. Pe sefii care nu stiau sa scrie sau scriau prost îi tratam la un ison cu dispret. Nu am sa-i numesc pe toti colegii. Altii mi-au fost indiferenti: si ei mie, si eu lor, probabil. Pe altii aproape i-am uitat. Câte unul însa care abia fusesera vreun corector cu juma de norma la vreo revista literara comunista a urbei, era acum vedeta presei. Beneficia si de statutul de disident. Ma rog, statut cam cetos, conform cu nebulozitatea presei din acei ani. Nu mai intru în amanunte, ca sa nu-mi fac dusmani. Caci cine seamana vânturi, culege o furtuna (de reprosuri). Glumesc. Veneam la redactie pe la 9-10, cum am spus, si ajungeam seara acasa pe la zece. Când Maria ma întreba rareori, totusi reprobativ, vazându-mi ochii cam prea stralucitori, „Slava Domnului ca ai venit! Ce-ai stat atâta?”, îi raspundeam cam asa: „Lasa ca stiu eu ce fac! O sa fie bine.” Tonul meu atât de încrezator, izvorât din fericirea de nestavilit a acelor zile (în fine, si din alcoolul îngurgitat), o facea sa aiba încredere în mine. Si atât. Iar tacerea fiecaruia din noi era o dovada mai mult decât clara a afectiunii noastre. Simteam ca Maria este o imagine clara a vietii mele, o parte din mine. Cum si ea simtea ca sunt o parte din ea. Asa cred. Tacerea asta încheia totul între noi. Era ca si cum Dumnezeu ar fi ridicat degetul si l-ar fi dus la buze: Taci! Adevarul este ca la redactie stateam trei-patru ore. Îmi petreceam majoritatea timpului cu colegii de redactie, cu colaboratorii, cu unii universitari si cu diversi martafoi care stiau sa ridice cu sârg paharul prin crâsmele din preajma, în special la CUI (Centrul Universitar Iasi), cârciuma mai stilata unde se adunau îndeobste universitarii. Beam bere si discutam câte-n luna si-n stele. Uneori oamenii si discutiile erau interesante. Meritau. Nu întotdeauna, uneori ne betivaneam fara rost (de parca betia ar avea vreodata vreun rost). Pe lânga CUI, mai mergeam „la capace” o crâsmulita care se afla între caminele studentesti, în partea de sus, apoi „la Tiganu”, o cascarabeta verde din tabla, care se afla în partea din sus a Politehnicii, între pomi umbrosi, în marginea parculetului de la Balena, cine stie. Îi spuneam asa pentru ca patronul era tigan, un tigan simpatic, tânar, cu vesnicul zâmbet pe buze si gata sa bea o bere la toarta cu noi, clientii. Beam acolo si o posirca de vin, pe care n-au întâlnit-o neam de neamul lor satenii mei, cot la cot cu studentii... fruntasi. Si cântam ragusit si afon, pâna la lacrimi slagarul care era la moda atunci: Partiraaa/ la nave partira/ dove arriverraaa/ questo non si saaa/ sara cooome/ l Arca di Noeee/ il cane,/ il gato, iooo e teee. Boceam înfocati si îl înjuram cu sârg pe Ion Iliescu - esenta raului, dupa noi. Si scriam articolele ca niste gaze de esapament în habitaclu, pe coltul mesei, printre halbele de bere. Mai era o crâsma pe o straduta spre Sararie - coboram împleticindu-ne niste trepte si dadeam cu nasul drept în halba - una ieftina, de moravuri usoare. Fruntasii dintre noi trageam înainte 50 de votca puturoasa, cea mai ieftina. Ca si asa berea era îndoita cu detergent de la spalat, încât simteai adesea o stireala în gât. Bine, dar puteam coborî de la crâsmele din Copou la cele din Centru. Apoi erau efemeridele - crâsmele care apareau si dispareau din lipsa clientilor si din nestiinta manageriala a patronilor. Sau din cine stie ce alte motive. Si acolo o trageam cu agaliu, discutam politica si despre gagici. Pâna ne faceam praf. Dar a doua zi o luam de la capat: cu mintile clare, iar gazele de esapament de cu o zi înainte, cu care scriam, reînviau. Reîncepeam totul - la fel de încrezator, la fel de voios. Asa cum Hamilton, probabil, îsi curata în fiecare dimineata capatâna lui de automobilist de prea multele gaze de esapament. Si o ia de la capat. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
