Foiletonul continua evocarea fericitilor ani ai copilariei scolare a autorului, în satul dobrogean de pe malurile Dunarii. În anii ’60 ai secolului trecut, la Seimeni, activitatea scolara zilnica dura exact cele 4 sau 5 ore de curs, niciodata 6 ore si nici o secunda în plus. Se învata si sâmbata, e drept. After-school‑ul nu fusese înca inventat. O data scapati din chingile disciplinei scolare, aruncam în mijlocul curtii parintesti ghiozdanul si încaltarile, însfacam un coltuc de pâine cu ce se mai putea gasi pe masa, prin dulapuri sau prin cuptor (frigiderul nu aparuse înca!) si continuam cu entuziasm si în deplina libertate „procesul de cunoastere”, prin lunca sau prin chiciurile Dunarii, ori prin paduricile, prin râpile sau hrubele naturale de pe una din vaile din jurul satului, sapate în rocile calcaroase si fosilifere de suvoaiele primavaratice. Întâlnirile cu vreun sarpe, vreun bursuc, vreun iepure sau vreun popândau, mai rar cu o vulpe roscovana, nu erau deloc surprinzatoare, ca sa nu mai vorbim de multimea pasaretului salbatic, de la banalele si guresele vrabii, la prigoriile multicolore, rândunelele, lastunii, ciocârliile, gugustiucii, cotofenele, graurii, ciorile, berzele, ratele si gâstele salbatice, pescarusii de tot felul, mai rar pasarile mai nobile precum cucul, privighetoarea, uliul, bufnita sau lebada. Pe toate acestea, cu înfatisarea si cu felul lor de a fi, dupa numele si speta fiecareia, împreuna cu numele din nesfârsitul catalog al ierburilor, buruienilor, florilor, copacilor si copaceilor, ca si al insectelor fara numar, mi le‑am însusit fara efort si mai bine decât în orice muzeu sau laborator scolar cu pretentii, de la oras. În privinta „activitatilor extracurriculare”, cu care sunt împovarati astazi bietii scolari ai patriei în tranzitie, în afara de asa‑numita „practica agricola” compacta, de doua saptamâni, în septembrie, despre care am relatat mai pe larg în alt loc, mai aveam fiecare dintre noi câte doua sarcini „pionieresti”, de care ne achitam cu placere si usurinta: sa aducem, potrivit unei programari oarecare, pe clase si zile, câte o traista plina cu frunza de dud pentru a hrani viermii de matase pe care scoala se apucase sa îi creasca vreo câtiva ani la rând. Sub privirile fascinate ale fetelor si baietilor, hulpavele omizi devorau frunzele aduse de noi si întinse pe mese în chiar salile de clasa, vara, când eram în vacanta. Frunzele proaspete de dud le presaram peste o hârtie speciala, perforata, pe care o asterneam peste resturile de la „prânzul” anterior. Stateam încremeniti, cu ochii atintiti la asaltul viermilor asupra hranei proaspete. Tot cu justificare patriotic‑pioniereasca, trebuia sa aducem, fiecare, câte o caldarusa de plante medicinale de sezon: vara flori de salcâm sau de tei ori de izma broastei, toamna gherghine, scoruse, rasuri de macese si tot felul de radacini de care nu îmi mai amintesc. Venit‑a acuma clipita, o, muza, la viata din nou sa rechemi cu nume, cu chipuri si fapte‑ale lor, pe cei care, colegi si învatatori, mi‑au populat copilaria scolara. Directori de scoala am prins trei. Pe primul, dl. Chirila, amic al unchiului meu din partea mamei Mielu Cocor, mi‑l aduc aminte mai ales din evocarile altora, ca pe o figura blânda si concilianta. L‑am reîntâlnit mai târziu, ca director adjunct al Liceului nr. 4 din Constanta, unde mi-am petrecut adolescenta. Urmatorul director la Seimeni a fost incomparabilul Birda Tiberiu, excesiv de aspru în penalizarea nazbâtiilor mele de scolar rebel si pedagog sadic-inventiv, dar extrem de eficace. Ca profesor de matematici, a descoperit si a cultivat, cu mare subtilitate didactica, interesul meu pentru geometria euclidiana, mai ales. L‑am mai evocat de câteva ori si cu alte prilejuri, cu entuziasm si adânca recunostinta. Era sobru si impecabil, model de punctualitate pentru toti ceilalti. Când aparea statura sa înalta si matahaloasa, pe holuri, în clase sau în curtea scolii, întregul copchilet de prin preajma încremenea. Brunet, cu trasaturi fruste, înca tânar, era, îmi dau seama acum, un seducator de tip socratic. Ca sa stimuleze pe singurul baietas în care ghicise o substanta potentiala, inventase un concurs anual de rezolvat o suta de probleme de geometrie, indicate de el, de profesor. Întreaga tevatura se finaliza la sfârsitul anului scolar printr-o evidentiere a câstigatorului în fata careului din curtea scoalii, cu un premiu: o carte. Fara sa‑si dea seama un singur moment ca era… singurul concurent, baiatul în cauza aducea la timp cele o suta de probleme si primea, înfrigurat premiul respectiv. Într‑un an, rasplata a fost cartea Oul de cristal, volum de povestiri stiintifico-fantastice de H.G. Wells. În fine, al treilea director pe care l‑am apucat a fost Ion Furtuna, amic si tovaras de pahar al tatei, profesor al meu de limba româna în ciclul gimnazial, cu totul nevinovat ca talent pedagogic, dar inimos nevoie mare în ceea ce priveste presupusele virtuti si talente ale elevului E. M., caruia îi prezicea un viitor de exceptie ca… poet. Principalele mele „protectoare” au fost însa cele doua Marii, Maria Coroi si Maria Borcea. Domnisoara Maria Coroi (Mimi pentru apropiati) venise la Seimeni, ca suplinitoare, imediat dupa terminarea liceului în orasul natal, Cernavoda. Devenind titulara dupa absolvirea, în formula „fara frecventa”, a stiintelor naturale la Bucuresti, si‑a desfasurat întreaga cariera la Scoala din Seimeni, pâna la moartea ei prematura, înainte de a împlini de 60 de ani. Dincolo de aparenta ei timiditate si de temperamentul irenic, elevii simteau pasiunea cu care ne preda, an dupa an, „materiile” asumate: botanica, zoologia, anatomia si fiziologia omului si igiena - ei da, igiena era o materie de studiu în toata regula, cu manual cu tot! Tot domnisoara Mimi ne preda si agricultura, pe baza unui manual bine întocmit. Desi decizia mea de a ma îndrepta catre studiul limbilor si al literaturilor fusese luata de timpuriu, nu pot sa spun ca nu învatam cu placere, poate si de dragul profesoarei, despre plantele de cultura si caracteristicile lor, despre rotatia culturilor, fertilizare, combaterea daunatorilor, succesiunea lucrarilor de întretinere a unei culturi, de la înfiintare pâna la recoltare, despre principalele masini agricole, plug, grapa, discuitoare, masina de însamântat, seceratoare, combina etc. Diriginta mi‑a fost Maria Borcea, profesoara de istorie si de geografie. Fata din sat, terminase liceul la Cernavoda, ca majoritatea învatatorilor si profesorilor mei, si era înscrisa la facultate, la Bucuresti, la fara frecventa. Se afla si ea, cum se spunea, „în curs de calificare”. Harnica si inimoasa, chiar exuberanta, era nevoita sa suporte „obrazniciile” elevului preferat, cea mai nevinovata dintre acestea fiind urmarirea, ostentativa, cu degetul, cuvânt cu cuvânt, a „lectiei” citite întocmai de profesoara dupa manual… Poza de mai sus ma înfatiseaza în urma cu 54 de ani, la „banchetul” de terminare a clasei a opta, la caminul cultural, între doamna Mimi si Maria Borcea. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
