Foiletonul final al seriei este dedicat de autor „practicii agricoleˮ a elevilor si studentilor în perioada comunista. Îi mai ramâne acum naratorului de povestit câte ceva despre experienta sa directa de „agricultor“. Dupa câteva încercari esuate de a ma convinge ca, în vacantele scolare, sa mai contribui si eu cu câte ceva la bugetul familiei, obtinând niste „procenteˮ la ceapeu si muncind, de exemplu, la legat vita de vie, la adunat spice dupa combina sau la cules de fructe, parintii mei m‑au lasat în plata Domnului, pe seama ocupatiilor mele preferate, cititul cartilor, hoinaritul si pescuitul prin chiciurile, zatoanele si ostroavele Dunarii. De „practica agricola“, la care elevii erau obligati în fiecare an, doua saptamâni înainte de începerea cursurilor, nu am putut însa scapa. La scoala din Seimeni, în fiecare toamna, între 1 si 15 septembrie, eram dusi cu totii, încolonati, pentru sase ore zilnic, de dimineata pâna la prânz, la cules de legume, de struguri sau de fructe. Utilizare gratuita si obligatorie a muncii minorilor, s‑ar zice! As minti daca as spune ca m‑am simtit oprimat sau „exploatatˮ. Dimpotriva, pentru scolarul rebel care eram, „practica agricola“ era un prilej în plus de chiul si de nazdravanii. Unul dintre pocinogurile acelei vârste merita sa fie relatat. Copii la munci agricole obligatorii în anii „victoriei socialismului“ Fusesem dusi la cules tomate în lunca Troinei. Gradina ceapista era deci la poalele dealului celui mare al Seimenilor, dinspre Cernavoda, sub cimitirul satului. Trebuie sa fi fost prin clasa a saptea, într‑o calduroasa zi de septembrie. Neputând rezista ispitei, ai sparlit‑o de la datorie ca sa te scalzi în apele binecuvântate ale Troinei tale, leaganul neuitat de apa si mâl al copilariei noastre, piciorul de rai ale carui cotloane le cunosteai la fel de bine ca un popa buzunarele adânci ale anteriului sau. Impertinenta baiatului de treisprezece ani nu a trecut neobservata, to’arasa profesoara de biologie, inocenta, nu a ezitat sa te raporteze pentru abaterea ta în fata careului din curtea scolii, prin care se încheia ziua de „practica agricolaˮ. Tovarasu’ director Birda Tiberiu, pe care îl idolatrizai, te invita în fata careului, ca sa fii tras la raspundere. Dialog: „- Elev cutarica! E adevart ca ai parasit frontul de lucru si te-ai dus sa te scalzi? - Da, este adevarat! - De ce ai facut asa ceva? - Fiindca nu mai puteam de cald si de sete! - Asa?!! Tovarasa diriginta Borcea, aduceti catalogul clasei a saptea!ˮ Si în fata tuturor celor saizeci-saptezeci de taranusi, elevi timorati si încremeniti smirna, directorul Birda, cu statura sa impozanta, a deschis catalogul si, în fata impricinatului, a notat nota 4 în dreptul rubricii „purtareˮ. L‑a poftit apoi pe cel pedepsit sa citeasca singur, în fata multimii amutite si flamânde, rubrica („purtareˮ) si nota din catalog („4ˮ). Nu am putut niciodata sa îmi explic aceasta rigiditate padagogica a bunului meu profesor de matematica Birda, care pur si simplu ma iubea, decât prin „logica de fierˮ a militarismului dintotdeauna! Doar pedepsind fara mila, daca a gresit, tocmai pe soldatul pe care îl pretuiesti, reusesti „sa le bagi mintile în capˮ tuturor celorlalti! Efectuarea obligatorie a celor doua saptamâni de „practica în productieˮ a functionat tot timpul adolescentei si tineretii mele, adica si în liceu, ca si în studentie. Nu mai tin însa minte cum reuseam totusi sa ma fofilez de la aceasta datorie „patrioticaˮ. Am povestit în câteva foiletoane anterioare (vezi arhiva ZDI) marea sansa pe care am avut‑o, ca elev de liceu, sa efectuez aceasta obligatie pe santierul arheologic de la Capidava, sub îndrumarea profesorului Radu Florescu, pe care îl socot unul dintre mentorii mei. Mai târziu, ca student la Iasi, în vacante, plecam pur si simplu acasa, la Seimeni, fara sa ma simt obligat sa dau vreo socoteala cuiva. Nu am patit nimic, fiindca nu aveam de la regim nici o pretentie. Bursele se acordau automat, pe liste, dupa medie, nu le venisera înca tovarasilor ideea sa le conditioneze de „practica în productieˮ. Doar într‑un singur an, tovarasul prodecan Richard Valter m‑a chemat la secretariat ca sa ma atentioneze ca nu am adus adeverinta cuvenita, cum ca am efectuat „practica în productie“! Atentionarea nu a avut nici o consecinta. Nonsalanta tineretii a prefacut si cele câteva zile de „munci agricoleˮ, pe care le‑am prestat în studentie, din corvoada, în bucurie. Iata întâmplarea. Prin vara lui 1975, la sfârsitul anului I de facultate, Gabi, rivala mea la sefia anului, si subsemnatul, am primit, pentru zece pe linie la examene, cadou de la ASCR, doua saptamâni de tabara studenteasca la mare, la Constanta. Am fost cazati, în conditii precare de camin studentesc, la Institutul de Marina de pe Bulevardul Lenin, la trei‑patru statii de troleibuz de Mamaia. Locuisem un an, în clasa a noua, la capatul dinspre mare al strazii Libertatii, iar peste bulevard, la cinci minute de mers, era celebra Piata a Chiliei, unde era plasat anonimul meu liceu nr. 4. Asa ca am fost foarte încântat sa o introduc pe viitoarea mea sotie în spatiul atât de cunoscut al anilor mei de liceu. A fost minunat. (Draga cititorule tânar! Sunt sigur ca vei întelege ce vreau sa spun, desi ne separa nu doar o jumatate de secol de istorie, ci si mentalitati, probabil, radical diferite. Când ai douazeci de ani, fie ca se petrece într‑un modest dus „la comunˮ din caminul Institutului de Marina din Constanta, sau într‑un volburos jacuzzi dintr‑un pretentios SPA de astazi, te asigur ca emotia absoluta a primei îmbratisari a iubitei tale este aceeasi, la fel de indescriptibila si de irepetabila.) Dar, fiindca nici în comunism nimic nu e pe gratis, am fost poftiti ca, în semn de recunostinta tineresc‑revolutionara, sa facem vreo trei zile de „munca patrioticaˮ la un IAS de la Nazarcea, undeva între Constanta si Medgidia, la cules de piersici. Ferma de la Nazarcea era o veritabila vitrina a propagandei peceriste, fructele, piersicile, aveau un gust divin, iar oamenii de acolo, de la director la paznici, s‑au aratat foarte prevenitori fata de grupul de studenti veniti sa munceasca pe gratis, omenindu‑ne cu niste prânzuri pantagruelice, din cele rezervate, probabil, to’arasilor de la Bucuresti. Amintirea placuta pe care am pastrat‑o zilelor petrecute în acea livada a fost un motiv în plus de revolta atunci când am aflat din presa cum, în anii jafului generalizat, prin 2002, guvernul Adrian Nastase a cadorisit cu aceasta ferma‑model popimea constanteana, mai hulpava si mai nerusinata decât oriunde în spatiul tarisoarei noastre valahice. Împreuna cu impertinentii sai gealati, arhiepiscopul hot, apostat si simoniac, mai nou si tradator, Teodosie Spagoveanu a organizat jaful a tot ce se putea jefui (livezi si vii‑model, cladiri, instalatii, garduri, totul), lasând pe seama bietilor localnici, urmasi ai taranilor de odinioara, o terra deserta, în care doar cioatele vechilor pomi si butuci de vie mai ramasesera de furat! De obolul ritual al „muncilor agricoleˮ, prin care activistii pecerii (ca sa întrebuintez o inventie lexicala pituliana!) socoteau ca se cuvine sa îi umileasca pe intelectuali, nu am scapat nici când am devenit cercetator la Institutul de Lingvistica, Istorie literara si Folclor (azi Institutul de Filologie Româna „A. Philippideˮ). Întrucât la vremea respectiva Institutul se afla în parohia Universitatii, rezulta ca cercetatorii trebuie sa faca si ei „practica agricolaˮ. Asa ca, într‑o toamna târzie, ne‑am trezit toti cei vreo douazeci de colege si colegi cercetatori filologi pe tarlalele IAS‑ului de la Miroslava, la cules de porumb. Dar culmea ubuesca a umorului involuntar socialist am atins‑o în urmatorii doi ani, când membrilor Institutului nostru ni s‑a încredintat sarcina de mare raspundere de a numara toti pomii (de la un anumit diametru în sus) din Gradina Botanica a Universitatii. Pentru a duce la capat aceasta trebusoara, am primit fiecare câte o caldare cu var si câte o bidinea, ca sa însemnam pe fiecare pom din parcela indicata un numar din lista unica repartizata fiecaruia! Nu am înteles niciodata cui a folosit sa stie câti pomi sunt în Gradina Botanica a Universitatii din Iasi. Finis narrationis. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
