Subiectul arhidezbatut despre cele care ar trebui sa fie institutii de ocrotire a persoanelor vârstnice nu a fost abordat si din prisma starilor sufletesti a celor care locuiesc dar mai ales a celor care îi aduc pe batrâni acolo. Prin prisma profesiei mele, mi-am format o parere despre rapiditatea cu care se decide transferul în aceste camine a celor aflati în suferinta. Rudele vârstnicilor simt adesea ca prima alegere este un azil de batrâni. Planurile care ar trebui sa aiba prioritate întârzie sau sunt absente în mintea acestora. Multi vârstnici nici nu sunt întrebati ce îsi doresc în ultima lor etapa de viata. ,,Mama, tata, îti doresti sa traiesti într-un azil de batrâni?” ,,Noi nu prea ne mai simtim în stare sa te îngrijim.” sau o fi prea mare efortul...Multi apartinatori vin disperati si ma întreaba daca cunosc vreun azil cu locuri disponibile. Si eu îi întreb: v-ati gândit si la varianta de a fi îngrijit(a) acasa de cineva priceput la asta? S-ar simti mai bine în sânul familiei; asta daca “sânul” îsi mai doreste... Mi se pare frapant faptul ca multi aleg varianta cea mai rapida si cea mai confortabila pentru ei dar totodata cea mai dureroasa pentru ,,îmbatrânitul” familiei. Se gândesc ca poate si ei vor ajunge în aceasta situatie? Poate ca cel mai rafinat si apreciat lucru este ca aceasta problema sa fie abordata înca din perioada de functionalitate trupeasca si cerebrala. "Îmbatrânitul” familiei cu putin înaintea degradarii fiziologice, sa decida singur(a) daca doreste petrecerea batrânetii în familie sau în azil. Este cel mai firesc si decent lucru. Ma trec gânduri pesimiste despre aceasta batrânete pe care noi o vedem departe si de fapt nu este asa. Un circuit normal si optimist se rispeste: faci copii si speri ca acestia sa te îngrijeasca la batrânete. Un lucru pe care trebuie sa îl tii sub observatie este daca ,,urmasii” au sentimente pentru tine sau daca doar te vor plecat de acasa cu testamentul semnat. Un secol de viteza si de debarasare sentimentala Consider ca ne-am lasat dusi de valul vitezei al acestui secol dat pe repede înainte în care sarcinile de viata si de serviciu ne acapareaza prea mult din timpul nostru. Suntem din ce în ce mai informati dar ne-am golit de sentimente si de empatie. În sensul în care ne dorim prea multe din punct de vedere financiar si pentru asta ne sacrificam timpul la care nu ne vom mai întoarce niciodata. ,,Da, dar acum trebuie sa trag tare cu serviciul, sa plec dimineata si sa ajung seara, acum ma pot dezvolta financiar.” Poate asa este pe o parte dar pe alta parte, se pierde din vedere timpul pretios pentru familie. Sentimentele pentru cei dragi se dizolva ca o picatura de lapte într-o ceasca de cafea si uite asa nu mai gasesti timp pentru cei care ti-au dat viata. Stiu si eu asta, pentru ca mi-am irosit trei luni din viata într-un oras extrem de aglomerat în care nici nu aveai timp sa îti suni familia. Ajunsesem sa îmi notez trairile zilnice în traficul intens în care pierdeam câteva ore pe zi. Eram consternat de cât timp de calitate se poate pierde pentru un serviciu într-un oras îmbâcsit de noxe cu intersectii aglomerate precum niste furnicare. Ma bucur ca am realizat în timp util sa îmi vad de viata mea într-un loc mai protejat sufleteste si nu numai. Pentru ca daca nu realizam acest aspect, riscam sa ne cufundam într-o munca deprimanta. Întodeauna întreaba-te daca ai tu nevoie de acest lucru. Si spun asta pentru ca este bine sa tinem cont de reactiile emotionale. În ultimii ani, cercetatorii au evidentiat cognitia ca fiind încorporata în corp, asa ca este bine sa gândim si cu corpul, nu numai cu creierul. Multi semeni cu prea multe sarcini se lasa coplesiti de probleme si dintr-o data problema cea mai importata pentru ei, devine o ecuatie pe care ar dori sa le-o rezolve statul sau vreun azil privat. Daca s-ar putea de pe o zi pe alta, mama sau tata sa fie relocat(a) de acasa precum un animal de companie în grija unui vecin amabil; dar pe viata. Sentimente, iubire, nostalgie, recunostinta, la gunoi cu ele; nu este timp de asa ceva! Prinsi în tumultul vietii agitate, nici nu realizeaza ca aceasta sarcina a vietii, de a-ti îngriji parintii care te-au crescut le revine tot lor si nu statului. Pentru ca nu statul ti-a vegheat somnul si a îndurat sute de nopti nedormite si nici nu te-a facut om mare. Dar pe atunci nu erai asa de ocupat ca acum... O viata decenta în aziluri decente Abordez si idei mai bune, precum locatii decente cu conditii umane, apropiate de cele în care si-a trait ultimii ani ,,îmbatrânitul” familiei. Exista si asemenea locuri în care conditiile bune pentru care viitorul client si-a dat acordul sunt de luat în seama. Un azil în stilul unei pensiuni sau a unui hotel, cu o curte interioara în care clientii sa se poata plimba si sa se simta bine zi de zi, cu o sala de relaxare ca o sufragerie spatioasa în care sa se binedispuna; acestea sunt niste conditii de minima dotare psihica pentru a le oferi clientilor o viata decenta. Închisi în camere mici, fara spatii pentru activitati colective; acestia se sting mai repede. Socializarea si imitarea unor conditii asemanatoare celor de acasa le creeaza acestora sperante de viata. Altfel, le putem compara lejer cu penitenciarele deschise infractorilor. Mai mult decât atât, personalul din aceste aziluri ar trebui ales în primul rând în functie de calitatile umane; sa-i îngrijeasca pe vârstnici ca pe proprii parinti. Este foarte important sa îti cunosti rolul pe acest pamânt si sa decizi la timp ce doresti pentru tine sau ce poti sa oferi celor care ti-au dat viata. Iar daca vrei sa ai o viata linistita, cinsteste-ti parintii cât înca sunt pe acest pamânt. Proprietarul unui azil este obligatoriu din punct de vedere al umanitatii si decentei sa îsi organizeze azilul precum locul în care si-ar dori sa traiasca la batrânete. Îmbinarea bussiness-ului cu respectul pentru varstnici ar trebui sa convietuiasca în mintea tuturor celor care îsi doresc sa detina un azil. (Cozmin Mihai - Medic psihiatru)
