În centrul investigatiei critice a modei de a dobândi legitimitate prin denumiri nejustificate ale unor institutii se afla termenul academie. Potrivit promisiunii din foiletonul trecut, cu termenul academie voi începe examenul critic al modei, dupa parerea mea contraproductive, poate chiar nocive, de a redenumi în mod arbitrar si nemotivat institutiile de stiintifice si de învamânt din tara noastra. Etimonul originar al acestui termen, existent în aproape toate limbile moderne, trebuie cautat în limba greaca, substantivul Akademía (gr. Ἀκαδημία) denumind în mod traditional una dintre cele mai reputate scoli de filozofie din Atena epocii clasice, întemeiata si condusa în secolul al IV‑lea î.Hr. de (dupa parerea mea) cel mai inteligent dintre muritori, filosoful Platon (427‑327 î.Hr.). Numele reputatei scoli de filozofie provenise de la numele medestelor gradini publice ale lui Akademos, numite asa dupa numele unui personaj mitic. Aici se desfasurau întâlnirile si dezbaterile filosofilor, adica ale „iubitorilor de întelepciune“ (philósophoi – φιλόσοφοι). Cuvântul acesta a cunoscut o „cariera“ glorioasa, dobândind cu timpul prestigiu si o mare încarcatura simbolica. Fara sa intram în detalii, ajunge sa mentionam ca în Renastere, când a fost redescoperita în Europa stralucirea culturii greco-latine, prin academie ajunge sa fie denumita o asociatie a celor mai eruditi si întelepti dintre muritori, care îsi dedicau talentul si cultura si energia lor creatiei literare, stiintifice si artistice, în scopul luminarii muritorilor de rând. Modelul primar pare sa fi fost Accademia della Crusca din Florenta, centrul recunoscut pe acea vreme al lumii civilizate. Întemeiata cam pe vremea când Stefan cel Mare încerca sa tina piept turcilor la Catlabuga, Accademia della Crusca a transmis lumii întregi mesajul ca o societate cultivata trebuie sa se bazeze pe o limba slefuita si subtila, capabila, la fel ca limbile clasice, latina si greaca, sa exprime cele mai nuantate si subtile produse ale intelectului uman. A durat peste un secol pâna când învatatii italieni au reusit sa alcatuiasca si sa publice un dictionar‑„tezaur“ al limbii lui Dante, Petrarca, Boccaccio si Machiavelli. Desi fusese precedat cu un an de un tezaur al limbii castiliene sau spaniole (Tesoro de la lengua castellana o española), acest Vocabulario degli accademici della Crusca (1612) a devenit un punct de referinta si un model pentru toate celelalte natiuni civilizate ale Europei, franceza, engelza, germana, mai apoi, încet, încet, ceha, maghiara, polona, româna etc., care s‑au straduit, fiecare dupa puterile ei, sa îl imite. Referinta absoluta pentru secolele care vor urma a devenit Academia Franceza, întemeiata în anul 1634 de Cardinalul Richelieu, cu scopul exclusiv de a stabili normele literare si de a elabora dictionarul general al limbii franceze. Pentru ca Academia Franceza sa se poata dedica exclusiv problemelor filologico-lingvistice, celelalte zone ale creativitatii intelectuale au fost acoperite prin înfiintarea altor academii paralele, si anume: l’Académie des inscriptions et belles-lettres, l’Académie des sciences, l’Académie des beaux-arts si l’Académie des sciences morales et politiques. Ulterior, în vremea lui Napoleon, cele cinci academii au fost reunite într‑o singura institutie, L’Institut de France. Ce se întâmpla cu istoria acestui cuvânt în limba româna? Redactat în urma cu peste 100 de ani în urma, articolul despre academie din dictionarul academic al limbii române (DLR) nu ne ofera înformatii multumitoare, caci cele mai vechi citate pe le primim din texte (atestari lexicografice) sunt de la Eminescu. E de presupus însa ca scolile superioare finantate de domnitori fanarioti la Iasi si Bucuresti în secolul al XVIII‑lea, cu elina ca limba de predare, puteau purta acest nume de prestigiu. Majoritatea istoricilor vorbesc azi despre Academia Domneasca de la Iasi, despre cea de la Bucuresti, apoi despre Academia Mihaileana de la Iasi, predecesoarea universitatii iesene de astazi. Prima întrebuintare proprie si oarecum legitima a termenului în cauza apartine Academiei Române, numita ca atare din 1879 dar întemeiata înca în 1866 cu numele Societatea Literara Româna. Dedicata, dupa modelul francez, în mod prioritar, cultivarii limbii literare prin alcatuirea unui dictionar-tezaur, general si normativ, si a unei gramatici normative a limbii române, Academia Româna a devenit cu timpul o „marca“ sau un „brand“. Îmi permit sa declar fara echivoc ca, pentru un intelectual român care se respecta, singura academie din România este Academia Româna. Daca îmi este permis sa folosesc o metafora din sfera genealogiei, restul „academiilor“ nu sunt altceva decât niste creaturi ilegitime, bastarzi, impostori, caricaturi… Sa prezentam câteva exemple. Încep cu domeniul militar unde, probabil dupa exemplul celebrei “West Point Military Academy of United States“, tot ce aspira cumva la statutul de scoala militara de ofiteri este musai o „academie“: Academia de Informatii, Academia Fortelor Aeriene, Academia Fortelor Terestre, Academia Fortelor Navale, Academie Tehnica Militara, Academia de Politie si, si … etetera! Multe îsi iau ca patron figuri tutelare ale istoriei românesti precum Mircea cel Batrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Regele Ferdinand, Regina Maria etc. Unele îsi mai adauga, ca un titlu de glorie meritat, epitetul nationala. Însasi Academia Româna se vede dublata si „concurata“ de o duzina de academii mai mult sau mai putin (ca sa îmi strunesc pulsiunile pamfletare!) inconsistente. Cele mai „celebre“ ar fi (tautologica!) Academia Oamenilor de Stiinta (cu vreo 500 de membri si o duzina de filiale în toata tara!) si pompos auto-intitulata Academia Elitelor, Modelelor si Valorilor. Între sutele de anonimi gasesti pe listele de mebri si nume sulfuroase din Biserica, precum cele ale ÎPS-lor Varsanufie Gogeanu si Teodosie zis Spagoveanu, din presa, precum cel al lui Ion Cristoiu, sau din politica, precum cele ale lui Vasile Dîncu sau Ecaterina Andronescu. Ar avea darul sa te mire sau chiar sa te stupefieze prezenta pe lista membrilor acestor „academii“ a numelor unor personalitati stiintifice sau artistice cu totul onorabile, scriitori, cercetatori de prim rang, câtiva chiar dintre membrii „adevaratilor Arnoteni“, vreau sa spun Academia Româna. Din respect si mâhnire renunt sa dau exemple. Mai avem apoi o sumedenie de „academii de ramura“, precum: Academia de Stiinte Medicale, Academia de Stiinte Agricole, Academia de Administratie Publica, Academia de Afaceri s.a. Cel mai mult m‑a înduiosat sa dau peste Academia de Fotbal «Gheorghe Hagi» si peste Academia Nationala de Fotbal. Or fi académii diferite, or fi una si aceeasi, n-am avut timp sa cercetez. Tare m‑am mai minunat si când am dat peste o bogata serie de académii cu nume, ca sa le spun asa, mai mult sau mai putin ermetice: Academia de Studii Economice Logo, Academia de Advocacy, Academia MicroTik România, Academia Barilla, Academia eToro on line de Tranzactii si Investitii, Academia Smart City, Academia de Fitness, Academia de Beauty, Academia Micilor Developeri. Sub cuviosul nume de Academia de Bine se ascunde o … tabara de elevi din Muntii Retezat! Halal imaginatie pedagogica! Nu vreau sa te mai obosesc, iubite cititorule, te mai informez doar cu respect ca nu suntem lipsiti nici de o academie de ceasornicarie, o academie de lupte, o academie de coafura, si ma opresc aici, obosit, din sumara mea investigatie. (Va urma.) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iasi
