Ultimul meu Craciun la Apoldu de Sus (Grosspold), în satul copilariei mele, n-a fost în 1975 (când ai mei au hotarât sa ne mutam în satul lor de bastina, vecinul Amnas/ Hamlesch), ci în 1974. Iar de început, acesta a început cu vreo luna înainte de 24/25 decembrie, odata cu pregatirea decorarii bisericii pentru ultima mare sarbatoare religioasa a anului. Pregatire care cadea, în parte, în sarcina confirmanzilor, deci a fetelor si-a baietilor care urmau sa fie confirmati în anul urmator de Florii. Dincolo de bradul mare instalat îndeobste în dreapta amvonului/ în stânga altarului, biserica trebuia decorata cu o sumedenie de ghirlande. Ghirlande împletite din Efeu (iedera) si Immergrün (saschiz sau brebenoc). Din pacate, nu-mi amintesc daca se foloseau sau nu si crengi de brad, dar, de, asta-i memoria, bat-o vina, are gauri si pastreaza doar ce-o impresioneaza... Primul pas, desigur: procurarea materiei prime. Mers, adica, la oamenii din sat care aveau saschiz prin gradina si mers într-o drumetie pâna sus, în padure, înspre Rod (sat românesc de deasupra Apoldului, ultimul din nordul Marginimii) la cules iedera. Apoi ne-ntâlneam acasa la câte cineva din grup (trebuie sa fi fost mai multe grupuri, pentru ca „promotia” 1975 a confirmanzilor a constat nu dintr-o singura clasa scolara, ci din doua!) pentru a confectiona aceste ghirlande. Si apare alta gaura-n memorie: zau daca tin minte daca noi, baietii, am contribuit concret la împletirea ghirlandelor!? Personal am zero amintire c-as fi lucrat cu mâinile mele la facut ghirlande. Cert este ca aceste întâlniri reprezentau si un fel de pregatire într-ale socializarii comunitare, asa cum confirmarea ulterioara însemna ritualul de primire ca membru deplin al comunitatii confesionale si de trecere în rândul tineretului (nota bene, odata confirmat, practic aveai voie sa ciocnesti - si sa bei, desigur - un pahar de vin). Evident, dupa munca urma de fiecare data un fel de mic chef, cu cântece si cu jocuri. De pilda învârtitul sticlei: învârteai o sticla goala pe dusumea, pâna se oprea si gâtul ei indica o fata, daca erai baiat, un baiat, daca erai fata, iar cei astfel alesi trebuiau sa se pupe. Moment în care constat alta gaura neagra-n biata-mi memorie: nu tin minte vreun nume de fata cu care sa ma fi nimerit la acest joc!? Dar, de, la cât de timid eram, pesemne jocul acesta va fi fost pentru mine mai degraba un mic chin, ca atare... În fine, de slujba mare din Ajunul Craciunului al anului de gratie 1974 iarasi nu-mi aduc aminte cine stie ce: da, a fost ultimul an când am mai primit si noi, confirmanzii, ca toti copiii, câte-o punga de hârtie umpluta cu ceva dulciuri (bomboane de pom, vreo ciocolata mica), o portocala, câtiva biscuiti de casa cu forme tematice. Dintre confirmanzii mai „rasariti” (fie la orele de pregatire a examenului de confirmare - caci, da, aveam de dat un examen în toata regula, în timpul slujbei de Florii, în fata întregii comunitati, fie la scoala) erau alesi câtiva care sa recite în cadrul slujbei din Ajun de Craciun câte o poezie religioasa. Am recitat si eu una de acel ultim Craciun al copilariei mele apolzene, dar, din pacate, nu-mi amintesc nici macar un singur vers din acel text. Rememorarea asta a mea, garnisita în negativ (cu gauri, adica), mi-a readus în constiinta faptul ca despartirea de satul copilariei mele a avut loc fix la finele unui an de apartenenta deplina, singurul, la o comunitate. În cele doua trimestre dintr-a VIII-a facute la Sibiu (la Amnas se facea rusa, nu engleza ca limba straina) si pâna dupa treapta (1978, la Liceul Brukenthal), am fost probabil unul dintre cei mai singuratici adolescenti - pierdusem complet contactul cu fostii colegi si prietenii din Apold, pierzând practic doi ani si jumatate din devenirea mea ca tânar, de vreme ce n-aveam vreo legatura nici cu tinerii de vârsta mea din Amnas. Dupa ce-am luat treapta, am fost cam singurul baiat de la tara care a fost cooptat în gasca sibiana. Nu mai eram chiar suspendat între desprinderea totala de satul copilariei si neintegrarea în satul alor mei. Dar în ciuda acestei integrari târzii într-o gasca de liceeni sibieni, acea desprindere completa de Apoldu de Sus trebuie c-a fost un fel de trauma pentru mine. Trauma care, probabil, si-a gasit dizolvarea, încetul cu încetul, în scris. Daca m-ar întreba azi cineva cine, ce sunt, un posibil raspuns ar fi (printre altele...) acesta: Sunt un amnasan nascut si crescut la Apoldu de Sus. Sarbatori fericite, oameni buni! Michael Astner este poet, traducator si publicist
