Cu totii ne putem comporta ipocrit în unele situatii, dar exista o linie importanta între nivelul de ipocrizie sociala si tolerabila si ipocrizia intolerabila care ne transforma din sfinti în predicatori josnici ai moralitatii, ideilor si adevarului nostru. Cu cât ne respectam mai mult propria persoana, cu atât mai mult vom reusi sa ne oprim la timp pentru a nu depasi aceasta linie dezamagindu-ne, cu faptele si cuvintele noastre, nu atât pe noi cât si pe cei alaturi de care convietuim. Pentru început, merita sa ne amintim de zicala „doctore, mai înainte de a ma vindeca pe mine, vindeca-te pe tine însuti”. În sensul ca toti cei care afirma ca nu cunosc ce înseamna ipocrizia sa-si aminteasca o situatie când au fost nevoiti sa ascunda adevarul de interlocutor sau sa se limiteze la „jumatati de masura” în relatia cu el. Din motive de tact. Din dorinta de a folosi o minciuna dulce în loc de o pastila amara de care nimeni nu avea nevoie. Nu numai pentru ca nu a vrut sa-si dezvaluie slabiciunile, ci si pentru ca nu a vrut sa-i raneasca pe ceilalti. Este prefacatoria, într-adevar, în toate situatiile o alegere gresita? Sau la un moment dat, îti dai seama ca atunci când sapi adânc sa afli ce crede celalalt despre tine, când ceri sa ti se spuna adevarul în fata, poti gasi ceva care nu-ti place? Nu este mai bine sa pastrezi o liniste fragila în loc de un scandal vulcanic care va distruge complet echilibrul obisnuit si oarecum confortabil de viata? Multi dintre cei apropiati au spus si spun adesea, de exemplu, ca nu doresc întotdeauna o discutie sincera cu un partener, un copil sau un prieten bun, chiar daca o astfel de conversatie pare necesara si ar trebui cumva sa rezolve o situatie dificila. Se tem de un rezultat cu adevarat incomod: poate ca celalalt ar învata ceva din cele ce vor fi spuse sincer, dar, din pacate, e posibil ca sa nu fie pregatit pentru asta. „Nu îi voi spune ca l-am înselat cu prietenul lui, o asemenea marturisire îl va distruge complet, am sa gasesc o alta scuza pentru divort”, „Nu îi voi putea spune ca l-am adoptat, 30 de ani nu a banuit nici o clipa, nu va putea niciodata accepta asta”. „Mama are cancer galopant, sa-i spun ca mai are de trait o luna, tocmai acum când ea îsi doreste atât de mult sa-si tina în brate nepotul înca nenascut?” Asadar, acesti oameni sunt ipocriti, sunt prefacuti pentru ca ascund adevarul? Fac ei intentionat tot posibilul sa ascunda realitatea de dragul minciunii, care, de fapt, nu corespunde absolut deloc cu ideile, trairile si sentimentele celor din jurul lor? Imagine, reputatie, comportament aprobat social, iluzia bunastarii si fericirii - suprafata neteda a lacului ascunde vârtejuri si mlastini teribile. Ce se întâmpla daca astfel de oameni nu ar fi ipocriti, ci curajosi care fac tot posibilul sa-ti spuna verde în fata adevarul, adevarul lor despre tine, chiar daca pentru aceasta îsi distrug lor sau tie o parte a vietii? Curajosi care la birou spun sefului ca e un tip incompetent, colegei ca oricât de mult si-ar aranja parul e la fel de urâta, scotând în evidenta, permanent, defectele prietenilor, colegilor, rudelor? Ce se va întâmpla daca toti ne-am declara eroi în numele adevarului, al adevarului nostru, desigur, doar pentru ca adevarul doare, dar e necesar si trebuie spus cu orice pret? Da, trebuie sa stim ca nu orice „ipocrit”de acest fel este un Tartuffe cinic, dornic sa-i înrobeasca pe toti cei din jur, înselându-i cu vorbe dulci. Uneori, este doar singura modalitate de a mentine status quo-ul confortabil pentru toata lumea si pacea între oameni. Si noi învatam sa apelam adeseori la diplomatie în relatiile noastre, preferând sa ocolim subiecte care nu fac nici un bine nici noua, nici celui de lânga noi. Sunt departe de a dori sa justific ipocrizia, dar sunt convinsa ca toti am fost într-un moment al vietii ipocriti. De ce? Pentru ca, asa cum spuneam, diferenta dintre declaratii si actiuni reale poate fi uneori izbitoare, dureroasa, demonstrând o lipsa totala de principii, valori si respect. Intimitatea presupune un sistem de respect si încredere neconditionata, iar acest sistem functioneaza, sa zicem, la vederea unei persoane dragi. Semnal - reactie, totul este simplu. Si daca acest sistem se destrama? Când nu mai exista capacitatea de a te baza pe o persoana în care ai avut încredere, care îti arunca în fata tot ceea ce crede despre tine într-un anumit moment, despre ce fel de relatie mai putem vorbi? Sa zicem ca ne dam seama ca o persoana care vorbeste urât despre cel mai bun prieten al ei, caruia i-a exprimat în public simpatie sincera, poate vorbi despre noi în acelasi mod. Ce se întâmpla în momentul în care întâlnim un astfel de cinism, în momentul în care întâlnim aceasta persoana? Cu siguranta ne vom feri de ea. Si prin urmare, nu vom proceda ca ea, pentru a nu fi expusi oprobiului, preferând sa ne retragem discret din relatia cu cel ale carui atitudini si idei despre viata nu mai suntem de acord. Este imposibil sa te protejezi de durere atâta vreme cât ai lânga tine un ipocrit în adevaratul sens al cuvântului. Dar nu ne putem feri întotdeauna de ei, nu suntem profeti pentru a intui duplicitatea celor din jur. Nu suntem responsabili pentru atitudinea altei persoane si nu o putem schimba. Linia de securitate este întotdeauna o chestiune care tine de încredere. Putem începe sa suspectam pe toata lumea de ipocrizie, sa nu avem încredere în nimeni si, în consecinta, ajungem în gol si singuratate. Acest lucru se întâmpla cu cei care s-au confruntat mai devreme sau mai des cu ipocritii, au fost traumatizati sever si au decis sa nu mai lase pe nimeni în viata lor, banuindu-i în mod implicit chiar si pe cei sinceri de minciuna. Sau putem alege o alta optiune, având încredere în toata lumea fara discernamânt, chiar dându-ne seama ca ne vor rani, dupa principiul „altfel nu e interesant”. Viata ne este data pentru a învata, a calcula, a experimenta diverse trairi. Doar ca semnele dese de ipocrizie si amintirea consecintelor ei în viata noastra trebuie sa fie o lectie bine învatata, pentru a nu fi ca în povestea cu grebla pe care o calci la infinit si tot la infinit suporti loviturile peste ochi. Ipocrizia nu e doar diplomatia de care spuneam, nu se rezuma doar la aceasta varianta soft pe care o accesam toti, este, în cele mai multe cazuri, prefacatoria dureroasa de care cineva poate da dovada într-o relatie. Daca va aprofundati în concept, se dovedeste ca ipocritii veritabili sunt oameni care sunt obisnuiti în orice situatie de viata sa poarte diverse masti sociale pentru a-si atinge obiectivele. „Zâmbeste, chiar daca te doare, nu-ti arata defectele în public, dar încearca, chiar si cu oamenii care nu-ti plac, sa pastrezi cel putin aspectul unei relatii de respect si amicitie”, ti se spune în copilarie. Acestea sunt premisele diplomatiei în relatiile umane, la urma urmei, nu tot ce ne înconjoara trebuie sa fie pe gustul nostru, iar atunci când nu sunt, trebuie sa acceptam deschisi ca nu sunt si sa ne vedem mai departe de actiunile noastre. Este adevarat ca, fiinte sociale fiind, toti traim un conflict între propriile interese si cele ale altora. Pentru a rezolva acest conflict fara a renunta la ego-ul nostru si fara a crea frictiuni sociale excesive, dezvoltam diverse strategii mai mult sau mai putin asertive care ne permit sa îmbinam interesele publice cu cele private. Dar lucrurile nu se încheie aici. Veritabila ipocrizie, asa cum am spus, nu e diplomatia. Diferenta dintre ipocritul veritabil si ipocritul-diplomat sta în faptul ca veritabilul îsi arata pâna la urma adevarata fata în circumstante extreme. Daca aveti suspiciuni cu privire la o persoana, creati o situatie neobisnuita si provocatoare, veritabilul ipocrit îsi va pierde rapid cumpatul si îi veti vedea adevaratele intentii si sentimente. Acesti oameni nu au respect, educatie, si nici valori si odata data masca jos veti descoperi ceea ce nici nu banuiati: sfântul se transforma în predicatorul josnic al moralitatii. Ipocritul veritabil are un prieten, poate doar unul singur, pe care îl asigura de amicitia lui si în alte cercuri pe care le frecventeaza îl desconsidera total. E sotul care se mândreste zilnic în fata colegilor cu sotia sa, pozând în sotul perfect, cu o familie fericita, el având, de fapt, de ani buni o alta relatie amoroasa si chiar si un copil pe care s-a eschivat sa-l recunoasca la nastere pentru a nu-si distruge reputatia si familia cu care se mândreste. Prins asupra faptului de sotie, îi va reprosa pe un ton agresiv: „nu vezi cât de plictisitoare si neîngrijita esti, tu m-ai împins în bratele alteia! E doar vina ta ca mi-am gasit pe altcineva, asuma-ti vina!” Pe ipocrit îl gasesti pe la mânastiri pupând smerit icoanele, iar la birou te înjura de toti dumnezeii. Se arata îngrijorat în fata prietenilor de boala bunicii, dar abia asteapta sa moara sa puna mâna pe averea ei. Dar poate cea mai buna definitie a ipocriziei vine de la politicianul american Adlai Stevenson, care a spus: „un ipocrit este genul de persoana care ar taia un sequoia, ar construi o scena si apoi ar vorbi despre conservarea naturii”. De ce ne deranjeaza atât de mult ipocritii? Practic, spunem, nu ne plac ipocritii pentru ca ne dezamagesc. De fapt, s-a demonstrat ca avem tendinta de a crede si de a prefera afirmatii care implica un grad de generalizare pentru a explica comportamentele noastre. De exemplu, daca partenerul vrea sa rupa relatia, preferam explicatia „nu are sens sa irosim mai multa energie pentru a convietui împreuna, lucrurile nu mai merg între noi ca altadata” decât „nu vreau sa-mi mai irosesc viata si energia cu o persoana asa ca tine”. E mai putin dureroasa si agresiva. Prin urmare, atunci când descoperim ceea ce cred altii despre noi, si adevarul lor nu corespunde cu imaginea pe care o avem despre noi însine si cu ceea ce credeam despre relatia noastra cu ei, ne simtim dezamagiti si, bineînteles, înselati. Cu totii ne putem comporta ipocrit în unele situatii, dar exista o linie importanta între nivelul de ipocrizie sociala si tolerabila si ipocrizia intolerabila care ne transforma din sfinti în predicatori josnici ai moralitatii, ideilor si adevarului nostru. Cu cât ne respectam mai mult propria persoana, cu atât mai mult vom reusi sa ne oprim la timp pentru a nu depasi aceasta linie dezamagindu-ne, cu faptele si cuvintele noastre, nu atât pe noi cât si pe cei alaturi de care convietuim. Cristina Danilov este psiholog
